Placebo (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

mă doare Doamne

mă doare unghia mare

de la piciorul stâng...

oh Milostivule

abia am deschis gura către

Tine şi durerea de la unghia mare

ca prin minune

a dispărut

acum... acum mă doare tot degetul

Doamneee degetul meu Doamne

mda

degetul e ca un nou-născut pe lângă

întreg piciorul din praf de puşcă

aprins

dar ce e praful de puşcă vizavi de

bomba cu hidrogen din lombosciatica

mea scumpă?

 

mă doare...

nu Doamne

viața nu mă doare absolut deloc   

[Ada Nemescu]

Zdrobitoare sentimente se nasc de câte ori citesc aceste versuri. Dar știu că sunt garanția zborului către înalt. Acolo sus de unde scriitorul Ion Lazăr da Coza ne privește!

aDa

[Denisa Curea-Popa]

Pare o rugăciune absurdă, dar sinceră, în care durerea fizică devine pretext pentru a vorbi despre existență și acceptare. E comic și tragic în același timp, cu o doză de autoironie care-l face memorabil.

[Tudor Cicu]

De câte ori i-am citit câte un poem, sentimentul meu a fost să mă duc la psalmii biblici și să caut lămuriri. Ca și în alt poem cutremurător despre viață și durere al lui Ion Lazăr da Coza, în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea fiecăruia dintre noi de a acționa (pentru viața ta), ca la citira unui psalm unde „îmi plânge sufletul de durere”. Dar glasul poetului anunța tuturor celor care îl citise că a venit pe lume „să păzească cuvintele Lui”. Tot într-un psalm citeam că El vindecă pe cei cu inima zdrobită de durere... și mă gândesc de nu cumva acest poem, cât un strigăt interior, să fi însemnat o încurajare spre durere? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe.” sună o zicală din popor. În labirintul în care ne-a azvârlit întâmplarea, această zicală pare croită pentru a înțelege că ai întotdeauna de dus o luptă cu viața. Iar poetul părea a ne transmite cam ce gândise, cândva,  și Emil Cioran: „Acum știu că nu în exterior trebuie să caut liniștea și iubirea, ci în mine însămi și, mai mult, în creație și creator.” Fiindcă învățătura LUI ne amintea că nu trebuie să ne fie frică, să nu ne descurajăm pe calea pe care am decis să mergem. Din toate sentințele poetice cu care I.L. da Coza descoase viața, în finalul acestui poem, între limbajul intraductibil al sufletului și cel al vieții, în care Dumnezeu câștigă sfâșiindu-se în Om, nu-i decât credința că, rugându-se pe altarul creației, viața nu trebuie să ne doară „absolut deloc”.