regăsire

[Vasilisia Lazăr]

mă ghemuiesc în colţ de suflet

croiesc tălpilor freamăt de paşi

până-n ograda bunicilor

 

în iarba necosită

mă înfăşor în miresme

de cimbrişor

şi izmă creaţă

 

cerul îmi dăruieşte iarăşi cupola

redevin copila care desenează

conturul jucăuş al norilor

 

bunica în straie albe

mă fură din când în când cu privirea

prin perdeaua subţire de muselină

ar vrea să mă cheme

în odaia cu miros de prune uscate

dar cuvintele se lovesc de pragul buzelor

strigătul se pierde-n umbre

într-o linişte din ce în ce mai adâncă

 

apoi bunica se face ulcior

ori poveste

eu mă întorc în rama veche

pentru încă o veşnicie

alături de alte poze îngălbenite

[Vasilisia Lazăr]

Dan, și bunica mea folosea culori închise, dar eu am vrut s-o îmbrac în alb, după sufletul ei. E greu de explicat... Ce frumoase amintiri ai și tu! Și câte altele mi-au rămas și mie în străfundul ființei! Nimic nu mai e acolo din ce a fost. Nimic. Dar mirosul din odăile bunicii mi-a rămas. Îl port cu mine oriunde mă duce viața. 

Mulțumesc mult! Drag!

[Vasilisia Lazăr]

Asta am și vrut, Ada, dacă am reușit puțin, eu sunt mulțumită. Drag de trecere și cuvânt!

[petrut dan]

La noi la țară mirosea a gutui, a nuci coapte pe care le luam de pe jos, fără să ne treacă prin cap vreo regulă de igienă sau falsă dorință de a ne spăla pe mâini, vezi tu, pe atunci nimeni nu știa de microbi sau viruși, ori oamenii erau atât de tari sau învățați să trăiască cu ei, încât nimeni nu ținea cont!) Bunica era Muma și purta numai straie închise, să-l țină departe pe diavol... chiar dacă la mine „totul e negru, domnule” cum mi-ai spus într-o poezie, nu pot să nu-mi amintesc toate acesete amănunte, ca o rememorare fantastică și pe care o credeam nedorită în timp ce citesc poemul tău, ca o strecurare de ape liniștite prin tavanul camerei... parcă îmi vine să mă strâng în mine, să strig frigului să plece acasă, că îmi voi face temele și nu voi mai fuma în șura din spatele casei, până când am citit versul îmbrăcat în muselină și atunci lumea capătă o alta semnificație!  Nu mai contează nici mirosul gutuilor sau prunelor uscate, nici iarba necosită ce te îndeamnă să te întinzi cu cerul în față, fără nicio grijă și inconștientă de semnificația zilei de mâine, când prin perdeaua de museliă cuvintele își fac drum spre buzele neînvățate să suporte durerea. Un poem ce te face să te întorci în locul copilăriei, indiferent unde ar fi, nu acolo unde te-ai născut, nu acolo unde ai mers prima oară la școală, ci mult mai adânc în memoria ființei, și anume casa bunicilor. Ultimul vers își arată puterea deși l-aș fi vrut ferit de acele poze galbene ce nu-i dau voie să se descurce singur. Eu nu aș modifica nimic!

[Ada Nemescu]

De multe ori scrii și amintirile noastre!

Toți bunicii au aceeași miroznă, amestec  de izmă, frunză de nuc, mere târzii, busuioc uscat...

M-a emoționat poezia și dintr-o dată m-am simțit fetiță, ca și clipa trecătoare, o părere...

aDa

[Vasilisia Lazăr]

Locul meu de acum. Dar fetița de atunci? De ea vorbesc. O să mă gândesc. 

[Nuta Craciun]

Bineînțeles că tu știi cel mai bine ... dar eu mă gândesc în cel mai poznaș mod, clar, că locul tău nu e să locuiești într-o ramă veche,  acolo e locul bunicii...  bineînțeles că ea locuiește acum și în inima ta dar locul tău e să locuiești într-o poveste adevărată!! :) 

Cu respectul cuvenit și prețuire pentru atâtea atingeri lirice prin care te simt tare aproape de sufletul meu!!  

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Nuța. Da. E o variantă de luat în calcul. Totuși am vrut să includ și copilăria mea. Despre copilăria mea pierdută e, de fapt, poezia. O să cântăresc. Mulțumesc mult! Fiecare avem sfinții noștri pe care i-am așezat în icoane. Drag!

[Nuta Craciun]

Lisia, cred că ne potrivim bine la amintiri! :)  Cu diferența că eu o port veșnic în minte pe mama, pe bunicile mele le-am cunoscut mai puțin, căci au plecat în eternitate când eu eram prea mică ca să le pot înțelege destul de bine poveștile. 

Poezia este desprinsă din pânza unor vremuri care își cer dreptul la viață și atunci mâna poetei scrie, desenează emoțiile cu miresme de cimbrișor și izmă creață din ograda bunicilor.

Dacă îmi permiți aș face o sugestie pentru final: 

”apoi bunica se face ulcior

ori poveste

se întoarce în rama veche

pentru încă o veşnicie

alături de alte poze îngălbenite”, și așa aș lăsa-o pe bunică să se întoarcă să trăiască mai departe în eternitatea ei. :) 

Cu gânduri bune!!