Regăsire de sine

[Monica Pester]

Sunt fulg atras de stânca disperării,

Mă uit spre stele, stelele-au apus

Pe când, deschise-s portile plecării

Lăsând în urmă un destin răpus.

 

Nemuritori și liberi, la-nceput,

Credeam, avizi, în flăcările-vânt,

În vorbe-șoapte, zbor neîntrecut

Și-n razele altarului pământ.

 

Acum și liniștea mi-e spulberată,

Dar nu mă clatin când pășesc pe umbre,

Fac ziduri de oțel și, îmbătată

De miezul zilei, uit de gânduri sumbre.

 

Iar din castelul meu, vechi argintat,

Privesc uimită, Steaua ce răsare,

E un alt Venus, nou și împăcat

Ce mă înalță-n pragul de visare.

 

Și, figurină, relief pe ceară, 

Un artefact născut din dezolare,

Dispar ușor,  în fiecare seară,

Ca să mă nasc ieșind din izolare.

[Amanda Spulber]

În ansamblu mi se pare o poezie reușită. Primul vers semnalat de Vasilisia cred că se poate repara renunțând la "ușor". Cred că se pot găsi variante și pentru celelalte două versuri pentru a le aduce la măsura de 11.

[Vasilisia Lazăr]

Încep ușor să deschid porțile plecării

În vorbele șoptite-n chip nepriceput,

Și ca o figurină dăltuită-n ceară, 

Aceste trei versuri sunt mai lungi.

Iar dacă victoria nu va veni de astă dată, va veni data viitoare. Şi, dacă nu va fi data viitoare, va veni mai târziu. Important e să te ridici, să nu rămâi la pământ. Nu este înfrânt decât cel care renunţă. Și tu nu renunți.

Ce frumos spui: 

Dar nu mă clatin când pășesc pe umbre,

Fac ziduri de oțel și, îmbătată

De miezul zilei, uit de gânduri sumbre.

E o poezie plăcută.