Bețivul și cerșetorul

[Cristina Nălbitoru]

              Era trecut de miezul nopții când mă trezii pe marginea Oltului, în dreptul Pavilionului Central. Înaintam gânditor și fără să-mi dau seama am traversat podul de peste brațul drept al Oltului și m-am trezit pe insula pe care cândva erau arbori și o vegetație bogată. Aici, cândva, se făceau mici și grătare, era un fel de „la iarbă verde” specific românesc! Deodată un „țipăt” ascuțit, al unei păsări spintecă liniștea nopții înstelate. Parcă și luna plină, cu lumina sa blândă, se cutremură. Apoi liniște și pace. Becurile dinspre stațiunea Călimănești răspândeau o lumină leneșă, parcă sufocate de strălucirea lunii. Este foarte adevărat că lumina nicăieri nu strălucește mai bine ca în noapte. Asta o dovedeau licurii care presărau bolta cerului.

                 Continuai să mă deplasez agale, ca o adiere de vânt către centru parcului, pe aleea ce duce spre Schitul din Ostrov. La intrare mă întâmpină rece statuia lui Tudor Vladimirescu. Mă opri în fața sa vreo două minute, întrebându-l în gând de ce este așa de încruntat, dar pe loc înțelesei că supărarea îi vine de la trădarea de care a avut parte și nu și-a putut duce la îndeplinire planul pe care și-l propusese cu pandurii săi. „E prea târziu să te mai păzesc acum”, îi zisei cu blândețe.

                 Continuai să „plutesc” pe alee printre arborii care-și aruncau umbrele pline de mister pe pământ.

                 Deodată, pe lângă un arbore, se mișcă o umbră. O urmări curios. Parcă mă simți și se opri sprijinindu-se de trunchiul copacului. După câteva momente se mișcă din nou clătinându-se, apoi după câțiva pași se prăbuși în iarbă.

                 Puțin mai în față, luminată de becul din apropiere, era o bancă iar pe ea o mogâldeață. Aceasta tresări și se ridică încet și, abia deplasându-se într-o cârjă, se apropie de umbra căzută la pământ, rostind:

                 - Hei! Ești om sau diavol?

                 Nici-o mișcare. Îl atinse cu cârja și umbra scoase un geamăt.

                 - Ești beat! rosti cel cu cârja, aplecându-se și zguduindu-l.

                 Bețivul momâi ceva și în cele din urmă, ajutat ce noul sosit, reuși să se ridice.

                 - Rău te-ai îmbătat băiete! Tu cheltui banii pe băutură iar eu cerșesc pentru o bucată de pâine.   

                 Încet, încet, sprijinindu-se unul de altul, se așezară pe bancă.

                 - Necazurile m-au năpădit. Am rămas fără serviciu, am terminat și șomajul...

                 - Cine să te angajeze dacă umbli numai beat?

                 - Mai lucrez cu ziua la unul, la altul... S-a dus dracului țara asta. Mori de foame chiar dacă ai vrea să lucrezi. Dar tu de ce stai la ora asta în parc? Tu deja te-ai trezit din beție?

                 - Eu n-am casă. Sunt cerșetor.

                 - Ptiu! În loc să lucrezi, tu cerșești. E muncă mai ușoară. Nu mergi acasă ca să fii primul la „serviciu”. Adevărul este că ești prea bătrân.

                 - Tu nu vezi că n-am un braț și un picior?

                 - Aoleu! Iartă-mă! N-am observat. Și unde le-ai pierdut?

                 - În război...

                 - Vaaai! Și statul nu-ți dă nimic?

                 - Care stat?

                 - Așa-i!...  Să știi că mie îmi e somn. Mai vorbim mâine dimineață, că și așa sunt „liber”!

                 Cei doi se luară în brațe fiindcă răcoarea dimineții le pătrunsese în oase.

                 Mă apropiai de ei, îmi desfăcui larg aripile protectoare și-i cuprinsei. Ei simțiră căldura și adormiră, ca doi prunci.

                 Când zorile își făcură apariția la orizont, îi eliberai din îmbrățișare și plecai într-ale mele...

 

                                                                                                         Cristina Nălbitoru

[Vasilisia Lazăr]

O proză cu atmosferă și tâlc. În liniștea nopții, construiți o scenă aparent banală – întâlnirea dintre un bețiv și un cerșetor – dar din dialogul lor simplu răzbate drama unei societăți care și-a uitat oamenii.

Contrastul dintre destinul veteranului mutilat de război și rătăcirea omului pierdut în alcool dă textului o notă amară, dar profund umană. Iar finalul, aproape simbolic, când o prezență protectoare îi acoperă cu „aripile”, aduce o lumină de compasiune peste această întâlnire a două destine frânte.

O povestire care ne amintește cât de fragilă este granița dintre judecată și înțelegere. Am citit cu plăcere.