Pe când...o primăvară?

[Rotariu Dorel]

Vreau morbul hibernării să mi-l sugrum c-o sfoară

Pe care-am înșirat zestrea de pânze albe,

În piept, o turturea bocește-o primăvară

Ce zi de zi adună îndoliate salbe.

Voim zburdări ca mieii pe pajiști depărtate

Sub soare sărutând cu nefierbinte buză,

Dar Lucifer adună în brațele-i pătate

Pe toți stăpânii lumii în criminală bluză.

Privim neputincioși cum iad devine cerul,

Cum păsări de oțel ne mână-n închisoare,

Azi omu’-i "ghiocel" temându-și clopoțelul

Căci zborurile-s frânte în șirul de cocoare...

Ar vrea iar sub zăpadă să fugă ghioceii,

Rachete urcă-n cer otrăvitoare spuză,

Sub bombe zidul școlii îngroapă-nvățăceii

Și corul lor de îngeri din ceruri ne-acuză...

În piept, o turturea mai crede-n primăvară,

Că flacăra iubirii ne va-nflori sub frunte,

Că toți stăpânii lumii sporind a păcii pară,

Vor revărsa virtute pe tâmplele cărunte.

Palpită seva-n ramuri, cer muguri drept la viață,

Cămașă verde-și trage pământul dezmorțit,

Copiii ne învață cu joaca șugubeață

Că mai presus de toate, e-un boț însuflețit!...

[Ada Nemescu]

Înălțător poem - rugă și manifest, un admirabil conglomerat de metafore, în final simbolul suprem - copilul.

Am citit cu plăcere versuri sensibile. aDa

[Rotariu Dorel]

Mulțumesc tuturor pentru lectură și aprecieri!Mă simt onorat!🥰

[Grig Salvan]

Un poem manifest despre o primăvară pângărită de „corbii negri” ai războiului. Și totuși copiii și păsările mai aduc o undă de optimism și speranță de viață plenară. Un text dens și grav, în ton cu acest început de primăvară tulbure.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul surprinde dramatic contrastul dintre renașterea naturii și neliniștea lumii contemporane. În timp ce primăvara ar trebui să aducă lumină, zbor și speranță, peste universul poemului și al lumii plutesc amenințări grave: „păsări de oțel”, rachete și umbrele unui cer devenit iad. Imaginile naturale – turtureaua, ghioceii, seva din ramuri – devin simboluri ale fragilității și ale speranței încăpățânate de a renaște. În fața violenței și a absurdului, flacăra iubirii și inocența copiilor rămân singurele forțe capabile să redea lumii sensul pierdut. Astfel, poemul se citește ca un cântec grav despre vremurile noastre măcinate de războaie, dar și ca o rugă pentru întoarcerea primăverii nu doar în natură, ci și în sufletul oamenilor. Frumos!

După punctele de suspensie din titlu trebuie pauză. 

[Mihai Katin]

Palpită seva-n ramuri, cer muguri drept la viață,

Cămașă verde-și trage pământul dezmorțit,

Copiii ne învață cu joaca șugubeață

Că mai presus de toate, e-un boț însuflețit!...toate aprecierile pentru acest final care are acel optimism de care avem nevoie sa trecem peste tot răul lumii