Pădurea ta

[Monica Pester]

Pădurea ta de aș fi fost născută

Și colțul ierbii l-aș fi pus în ramă,

Altar solid din frunze de cucută

Să-ți dărui, ca  în veci să nu ai teamă.

Tè-aș fi sculptat cu nit de-argint în piept

Dorul de stele m-ar  fi luminat

Fără să-mi pese cat de mult aștept

Chiar rănile de mi-ar fi supurat.

De ce mă-ntorc să plâng cu-atâta jale

Si câți copii se nasc și mor în frig

Dar nu le e deschisă nici o cale,

În cuib de sticlă-mi bat pereți și strig.

Când glasurile-asprite fug a moarte,

Prinse în umbre reci, mă răscolesc...

Se-anunță-o iarnă dură de departe,

Cu un omăt prea alb, neomenesc.

Dar  trec  gonind, în  val mistuitor,

Grăbită să închid  alte  amurguri,

Să nu mă-ntrebe nimeni dacă mor,

Din care port îmi voi sonda adâncuri.

[gina zaharia]

Am citit cu plăcere!

[Chris]

frumos, trist!

[Monica Pester]

Nu ești rea, ești super vigilentă !

Am rezolvat !

[Vasilisia Lazăr]

:)) Dar vezi, nu uita de ruperea aceea de ritm! Vezi ce rea sunt?

[Monica Pester]

Am lipsit o perioadă din peisaj. Citind miunatele voastre comentarii, zău, îmi vine să zbor ! Mulțumesc mult Nuța și Grig pentru aprecierea lăsată.

Lisia, mulțumesc din suflet ! Ești o comoară !

Mihaela, Alex , mă bucur că îmi urmăriți evoluția .

Dane, vorbele tale îmi aratî că nu insist degeaba în a mă exprima liric 

Mulțumesc mult !

 

[petrut dan]

Un poem ce sugerează personalul dar nu devine intim, astfel încât senzația că ți-ar invada locul nu există și deci se poate citi și înțelege fără să obligi mintea în detrimentul inimii, imagini reușite, finalul pledând și pentru un drept firesc al omului care poate alege  după cum simte sau vrea, mi-a plăcut, cu drag!

[bolache alexandru]

Mie mi-a plăcut! O zbatere continuă, Si câți copii se nasc și mor în frig

 

Dar nu le e deschisă nici o cale,/ superb!

[Mihaela Popa]

se simte efortul pe care îl faci spre îmbunătățirea stilului

frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Și toate rănile de mi-ar fi supurat. / Chiar rănile de mi-ar fi supurat. (pentru ritm)

Superb, Monica!

[Grig Salvan]

Dramatic poem. Despre lumea în care trăim, despre sufeință și moarte, despre zbatere și neputință

„în cuib de sticlă-mi bat pereți și strig”.

Sumbră previziune care ne înfioară pe toți cei lucizi și sensibili:

„Se-anunță-o iarnă dură de departe,

Cu un omăt prea alb, neomenesc.”