Povestea ploii

[Monica Pester]

Plouă.

Bice reci de apă îmi caută obrajii să mi-i  spele.

Am nevoie de apă.

Am fost din totdeauna fiica ploii și cer să mă întorc

în lichidul care mi-a dat viață...

Translucid, cald, tremurând ușor

la fiecare gând și vorbă a mamei.

Ca să se poată amprenta și rămâne

până la sfârșit, acolo, în mine.

Din infinitatea de glasuri ce străbăteau lichidul, 

glasul mamei mi-a fost întotdeauna

țărm de liniște,  cântec de leagăn  și pană de dor.

Când mama adormea, frica de a nu rămâne singură,

mă făcea să îmi îngân încetișor,

toate amintirile vieților trăite înainte.

Și erau multe.

Tot promiteam că o să i le povestesc, odată și-o dată.

Doamne, câte povești strânsesem,

eram plină ca un Moș Crăciun.

Dar așteptam să mă nasc,

să pot vorbi limba oamenilor, a mamei . . . 

Au trecut ani mulți.

Și fiecare ploaie mă duce în universul acela fantastic

unde două inimi  bat în ritm egal,

se ascultă și își vorbesc, împărtășindu-și iubirea.

Da, ploaia face parte din mine . . . 

[Monica Pester]

Mihaela, mulțumesc mult pentru apreciere și sugestii. 

Lucrez mereu.

[Monica Pester]

Da, Lisia, poate dorul de mama . . .

Mulțumesc frumos !

[Mihaela Popa]

îmi place ideea, dar pentru impact și nerv aș reduce, cam așa

glasul mamei mi-a fost

țărm de liniște, cântec de leagăn și  dor.

frica de a nu rămâne singură,

mă făcea să îmi îngân încetișor,

toate amintirile

promiteam să i le povestesc, odată și-o dată.

Dar așteptam să mă nasc,

să pot vorbi limba mamei

fiecare ploaie mă duce în universul fantastic

unde două inimi bat

se ascultă și își vorbesc  iubirea.

citit cu plăcere

[Vasilisia Lazăr]

corect dintotdeauna, odată și-odată.

Prea povestit și prea detaliat. Dacă ai concentra... Ideea e bună, interesantă, dar forma nu e cea mai reușită. Lipsește misterul.