Mi-e dor

[Monica Pester]

Vântu-și cară norii-n vaduri de piatră,

În văzduh se iscă torente de ploi.

Focul urgisește lemnele pe vatră,

În toată zidirea suntem numai noi.

Vorbele rostite stau încă de pază,

Lumini stinse-n grabă, pauzele lungi

Peste noi aruncă luna câte-o rază,

Aprigă e noaptea, să nu mai ajungi.

Stigmate  dospite, răsucite-n rană

Cioburi de regrete năucind simțirea,

Din altare, taine poposesc în strane

Mă spală cu lacrimi să-mi redea simțirea.

Durerea se sparge, umple universul

Țipă albatroșii-n limba lor de-oțel,

Aripile-s zdrențe cum îmi e și mersul,

Sortit să nu-și afle rostul de rebel.

Infinitul plânge, între noi se-ntinde

Valul de tăcere nemilos și crud,

Dacă și pământul iarăși se aprinde,

Cerul mă dezmiardă într-un fel absurd

[bolache alexandru]

1. Sufletul trece uneori prin furtuni... Important e că găsește resurse să fie dezmierdat de cer chiar dacă pare într-un fel absurd...

[petrut dan]

Descopăr un poem puternic cu imagini reușite ce impresionează și te fac să recitești pentru a fi sigur că nu ai rezonat fără să treci prea ușor peste el!  O reușită lirică ce este umbrită doar de motivul apariției sale, altfel poetic, vizual și impresionant de la început și până la final, cu prietenie! 

[Chris]

Vântu-și cară norii-n vaduri de piatră,

Stigmate  dospite, răsucite-n rană

Durerea se sparge, umple universul 

am intalnit constructii frumoase, frumos! 

[Grig Salvan]

„Cioburi de regrete” ne e uneori trăirea, îmi place imaginea. La fel cadrul cosmic cu vânturi purtând norii „prin vaduri de piatră”. Singurătate în doi, „în toată zidirea suntem numai noi”, iar adesea „între noi se-ntinde valul de tăcere nemilos și crud”. Un poem tensionat și bine strunit. Deși expresia finală „într-un fel absurd”, care nici nu rimează cu „crud”, ar putea fi înlocuită cu una mai inspirată, zic eu.

[Monica Pester]

Îmi pare rău că încă, la rândul meu nu pot să-mi exprim bucuria poemelor de valoare citite aici.

Bucuria nu ar fi întreagă . 

[Monica Pester]

Mi-e sufletul, greu, greu . . . 

Faptul că sunt încă aici, pe Însemne, se datorează în mare parte și vouă, prieteni de condei și de suflet care înțelegeti tristețile și drama încuibate atat de adânc !

VĂ MULȚUMESC TUTUROR CELOR CARE DAȚI ATENȚIE EXPRESIILOR MELE LIRICE, PRIN LECTURARE ȘI COMMENT !

[Monica Pester]

MULȚUMESC,  LISIA !

[Vasilisia Lazăr]

Aprigă e noaptea, să nu mai ajungi.

O tensiune sufletească de maximă intensitate, o trăire și o suferință ajunse la apogeu. Accentele de neliniște și durere sunt evidente, cutremurându-ne. O poezie în care tristețea devine durere existențială. Felicitări pentru poezie, Monica! Îmbrățișări de suflet!

[Mihai Katin]

Vântu-și cară norii-n vaduri de piatră,

În văzduh se iscă torente de ploi.

Focul urgisește lemnele pe vatră,

În toată zidirea suntem numai noi.  un  inceput   de lume  ,dar   una  dramatica  ,gri  ,este  o   durere  ce  leaga  rosturile  versului si   in final   totul  pare  ilogic:

Cerul mă dezmiardă într-un fel absurd

[chindea maria elena]

Un poem forță al crezului spiritual al poetei, arheologie sacră care poate fi dureroasă prin profunzimile pe care le explorează! Se simte, ardența trăirii, autenticitatea vibrației în acord cu natura, ca un singur suflet divin. Bine construit poemul! Mi-a plăcut!