… și am deschis ochii

[Maria Mitea]

…. și am deschis ochii

                           în liniștea asta de mormânt,

 în liniștea asta cu iz de uitare, am întins brațele 

                                                   să cuprind umbra pământului

                                  înainte să-l atingă vidul,

dar oare, Doamne, cât va mai ține și Vremea călătoriilor???

o străină am ajuns, Doamne, ori tu așa m-ai făcut?

de unde să știu?

                                                                                       că parcă

n-am fost născută-n cuib de cuci?

o străină, Doamne,

                                     m-am strecurat pe la fântână,

lacrimile-mi curgeau să ude iarba,

doar că ea, iarba era deja crescută cât ditamai prispa,

crescuse ca la mama ei,

și ca la mama mamei ei, a pus stăpânire pe toată ograda, pe toată grădina,

toate cărările,

și

să văd

dacă mai era aer,

am întins brațele,

iar aerul

 se prelingea printre degete ca ploaia uitată-n cui,

                                                                               într-o casă

ngropată-n sudoarea frunții,

în tăcerea trudei,

uitată,

         nu și de păsări,

nu și de păsări,

rândunelele,

                    singurele stăpâne

                                                     dintotdeauna,

ciripeau sub streașină,

au scos pui chiar în ziua de paște,

soarele mai răsărea dinspre nucă, și

                                                                   apunea înspre bărăneasa, acolo

unde, altădat, pășteau oile, iar tata cosea fânul,

noi strângeam ciuperci și flori de ceai cu muma,

doar,

          izvoarele scad

                                    și scad,

                                                  și scad,

lumea se plânge de vâna freatică,

                                        izvoarele scad și scad,

sătenii se plâng de vâna freatică,

ca niciodată, dealurile lunecă,

s-au mutat mai la vale,

dar ce să-i faci? nu ai ce-i face,

așa e de când lumea, când noi ne înstrăinăm,

                                                                   atunci dealurile se-nfrățesc,

se dau mai aproape unul de altul,

numai păduricea,

                                 tinerică și șmecheră,

se-npodobește cu fiece tril,

ca prosoapele de nuntă de pe vremuri,

                                      se strecoară printre fâșii de floarea soarelui,

rapiță și popușoi,

printre livezi și vii, printre

ochii triști

… și-n taina mormântului am deschis gura

să văd dacă mai pot imita strigătul pentru facerea liniștei,

am întins brațele

să simt

          dacă mai e aer, și dacă

mai e bocet, și dacă

                              mai e Dumnezeu, și

dragoste

                 dacă mai e 

… și mai e,

mai e,

…. și am deschis ochii purtați de vremuri,

și am întins brațele

și am plâns

                      în liniștea născută de uitarea călătorului …

[Maria Mitea]

 

Mulțumesc Ana-Maria pentru lectură și semn! Mă bucură mult trecerea ta! 

Mulțumesc Valentino!

- mă sapă mai mult decât mă roade,

ar fi mai ușor dacă m-ar roade,

s-ar termina mai repede ... :)

Să-ți fie sănătos frățiorul. - așa e, pribegi prin lume ... 

”Poeziile tale au un filon de dârzenie în faţa timpului. ” - ce ai scris aici mă face să gândesc. 

Sincer scriu așa cum vine, nu gândesc ce scriu ... e ca la pescuit, în somn arunc undița,

stau pe baltă și aștept.

Și totuși nu prea știu, eu pescuiesc, sau e cineva acolo în baltă care mă pescuiește pe mine ...

:)

[Stanescu Valentin]

Maria, e clar că te roade timpul şi depărtarea... Am un frate în Toronto, inginer constructor, care la fel scrie, nu poezie, dar îmi scrie şi îşi deapănă amintirile de prin părţile Făgăraşului aşezându-le în imaginile însoţitoare ale unei potenţiale cărţi cu Valente. Poeziile tale au un filon de dârzenie în faţa timpului. Le admir. Îmi place forma în care aşezi versurile năvalnice, repetarea unor cuvinte cheie. Îmi aminteşti de Valente, de poeziile cu versuri aşezate concav sau convex.

[Ana-Maria Butuza]

Un poem dureros și tandru, ca o rugăciune.