La pas cu vântul

[C.Titi Nechita]

Azi mi-a venit s-o iau la pas

Prin vântul care bântuie pe-afară.

De s-o putea să fac popas

M-oi hodini pe undeva spre seară.

 

Bat drumuri fără să le știu

Necunoscutul nu mă înfioară,

Doar vântul șuier-a pustiu

Iar undeva se-aude o vioară.

 

Mă las ademenit de cânt

Și tainice chemări mă înfășoară

Frunze spre zări își iau avânt

Și ele să ajungă în vreo gară.

 

Vioara-și poartă spre amurg

A ei șoptire ca o primăvară

Pe lângă mine pași se frâng

Iar eu privesc la soare cum coboară.

 

Surprins de-un gând mai liniștit

Și vântul cel nepotolit de-afară

Mă-ntorc spre casă fericit

Cu inima senină și ușoară.

[petrut dan]

Am citit un poem ca o vorbire naturală, fără nimic forța de parcă ai asculta o poveste despre un moment aparent simplu, dar, care, pe măsura lecturii îndeamnă la  mai multă atenție și mai mult vin! Câteva elemente ce pot fi întâlnite de oricine dar care nu pot fi asamblate de oricine întregesc un  tablou frumos, cu semnificații necăutate și de o liniște aproape provincială, cu drag! 

[Vasilisia Lazăr]

Bat drumuri fără să le știu
Necunoscutul nu mă înfioară,

Doar așa putem descoperi ceva nou la capăt. Dar chiar și atunci când la capătul drumului nu te așteaptă nimic, rămânem cu experiența călătoriei. Un poem meditativ, un poem care e mult mai complex decât pare. Mi-a plăcut.

[C.Titi Nechita]

Mulțumiri din suflet tuturor pentru popas și gânduri! Lumina acestor sărbători să vă  însoțească oriunde vă vor purta pașii!

[chindea maria elena]

Melci cosmici defrișăm universul căutându-ne casa, pe care-o purtăm în noi între cerurile inimii!

Strașnică călătorire!

[Mihai Katin]

Azi mi-a venit s-o iau la pas  o   exprimare  putin  prea  prozaica  pe  care  poemul   o   pierde  repede  in  lirica   lui  calatoare   prin inimile  noastre !

[bolache alexandru]

Un vers la drum de seară cu glasul în surdină de departe a unei viori care te ademenește cu cântecul ei. Drumul duce întotdeauna acasă. Drumul spre casă nu are cum să fie decât unul liniștit cu inima senină și ușoară. Drumul, numai drumul e interesant...

[Grig Salvan]

Minunat poem „în dulcele stil clasic”, în tonul cald și învăluitor al confesiunii și melancoliei. Citit cu plăcere.

[Tudor Cicu]

De câte ori întâlnim, în poezie, plecări la drum, pe înserat, sunetul unei viori în ureche, frunze zuruind către cele zări... spunem că poetul e un trubadur incurabil. Și sperăm că va găsi părul cu fructe de aur și va afla, la capătul drumului, adevărul cel mare. Oare nu pornise către Delphy, în căutarea răspunsului pe urmele lui Oedip și Diogene? Și aflase de la oracol că, încercând să descifreze enigma Sfinxului, Oedip chiar pierde totul! Oracolul, se pare, i-ar fi spus că doar în pana cu care scrie va găsi răspunsul la întrebarea sa. Și totuși, își spune și poetul de față plecat la drum: niciodată nu strică, nicicum, cineva să facă o nouă încercare. Fiecare cântec de acest fel are ceva numit „acel petec de cer cât un vis de fericire”.