Derivă

[Rădița Răpeanu]

Pe gât şi pe coapse omizi mişcătoare,
închise-n tunicile seci –
Îți calcă-n picioare, broboane de sare,
cu degete strâmbe şi reci.

 

Reuma din oase în trup ți se-nfige
ca floarea de muced în beci,
În tine de teamă şi umbra se stinge
luându-şi adio pe veci,

 

O boală imundă inundă pământul,
luntraşii aşteaptă să treci,
Din urmă uitarea, răzleață ca gândul,
nu-i pasă de tine că pleci...

 

Aud o fanfară cântând triumfară
în ultima zi ce-o petreci
Doar moartea dă sfară la lumea de-afară
că-n glumă cu ea, te întreci...

 

[bolache alexandru]

Suntem supuși efemerului... Poezia curge lin printre valurile timpului așa cum e el în derivă...

[Vasilisia Lazăr]

Sugestiile lui Grig, perfect îndreptățite, parcă le-aș fi scris eu.

În legătură cu poezia, cred că știu ce ți-a inspirat această stare neagră, întunecoasă. Am citit și m-am întristat, Rădițo!

[Grig Salvan]

„O poezie neagră, poezie dură, o poezie de granit”, „când o silabă spune un chin nemărginit”, zicea cândva într-un secol trecut, B. P. Hașdeu. Apoi au venit, în secolul următor, „florile de mucigai” ale lui Arghezi, ori Bacovia cu cu corbii și plumbul său sumbru, apoi un bard straniu prin insolitul său Al. Philippide. Îmi place alternanța de vers lung și scurt, sună retezat ca o sentință. Multe dintre imagini reverberează adânc și rămân în suflet. Poate la ultima strofă aș avea o sugestie, înțeleg că „triumfară” e o licență poetică cerută de rimă, dar se putea rezolva inversând „Aud, triumfală, cântând o fanfară” iar la versul trei acel „dă sfară” e mai vetust și creează o rimă internă în vers, poate mai simplu ar fi fost „Doar moartea dă veste la lumea de-afară”. Zic și eu, ca idee.

[Rădița Răpeanu]

Mulțumesc vouă, pelerini prin suflet! Gina, Mihai, Gabriel, îmbrățișări...

[gabriel cristea]

O remarcabilă poezie în stil baudelairian! Apreciere! 

[Mihai Katin]

este un  poem straniu  cu   imagini   de  ce  nu   ale unui  realism  inevitabil ,este  si  un adevar  crunt  in poem:

Din urmă uitarea, răzleață ca gândul,
nu-i pasă de tine că pleci...   

cu  pretuire!

[gina zaharia]

O poezie tristă. Suferința face plecăciune  în fața destinului. Viață în derivă, gânduri, stări, toate devin scuturi împotriva neputinței. Ai scris, Rodica, cu cerneală sângerie. Ai scris dintr-o răsuflare, ca un strigăt, ca o revoltă.