bolnav de alb

[bolache alexandru]

mă plimb
prin parcu'-acesta nins
aproape alb
aproape mut
imagini triste
m-au cuprins
cu scene albe
de spital
dintr-un salon
cu un bolnav
bolnavu'-acela muribund
mirific parc
cuprins de alb
aproape veșnic
și tăcut
același vis
de mai demult
mă tot cuprinde
când te-ascult
când te privesc
și sunt uimit
când sunt cuprins
de infinit
și-acest copac
înalt și alb
țin minte că era odat'
în frunze și în flori bogat
părea înalt până la nori
o simfonie de culori
azi numai alb
ca-într-un spital
neputincios si-încremenit
pare un om în asfințit
un muribund
cuprins de alb
uitat de rude în spital
urmându-și soarta
de bolnav
bolnav de cancer
și de alb...

[Mihaela Popa]

sfâșietor de alb într-adevăr!

emoții care m-au întristat, ai redat o abisală stare de durere a sufletului

[chindea maria elena]

Sfâșieri de alb, aneantizări în care dimensiunile eului își pierd valențele, echilibrul fragil al respirului în efemer este pulverizat, totul devine un joc macabru de neînțeles, rostogoliri ale neființei în ființă în nebuloasa trăirii!

Sfâșietoare zbatere între ziduri de sticlă! Fie-ți balsam cuvântul!

[bolache alexandru]

Domnule Grig, așa cum ați intuit in această poezie are loc o inversare a simbolisticii albului... Cu respect, vă mulțumesc!

[bolache alexandru]

Mulțumesc domnule Valentin!

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru lectură și prietenie, Monica!

[Grig Salvan]

Profundă melancolie în alb, în acel alb în care nu mai e vorba de puritate și luminozitate, ci de un alb dureros, un alb al suferinței și tristeții.

[Stanescu Valentin]

Momente de sfâşietoare stare sufletească ai aşezat ca-ntr-o cascadă gândurile de acceptare tăcută a unei realităţi fără noimă între alb şi negru, lumină şi întuneric... Îngăduie să asociez gândurilor tale cele de mai jos.

 

                                                 Valenta când albu-i negru

 

                                              când albu-i negru

                                                   ce am de spus?

                                                     multe-au fost

                                                                  astăzi

                                                                    nu-s

 

                                                                           când albu-i negru

                                                                           n-am să abdic

                                                                           lupt şi lupt

                                                                           nu sunt

                                                                           mic

 

                                          când albu-i negru

                                                trec prin color

                                                         şi trăiesc

                                                           cu mult

                                                                  dor

 

                                                                       când albu-i negru

                                                                      mă văd urcând

                                                                      cuprins de

                                                                      bunul

                                                                      gând...

[Monica Pester]

Cuvintele nu mai trebuie căutate. Durerea și disperarea ies singure la suprafață.

Cu prietenie, Alex !

[bolache alexandru]

Da, Lisia! Sunt uneori momente dureroase peste care treci cu greu. De curând s-au împlinit 39 de ani de când tatăl meu nu mai este... Această poezie nu am postat-o nicăieri până acum pentru că de fiecare dată retrăiesc acele clipe când am aflat... Inițial am vrut să  revin asupra ei și să o modific însă nu am putut așa că am postat-o așa cum era. Mulțumesc pentru lectură și comentariu.

[Vasilisia Lazăr]

Alex, am citit poemul de dimineață și m-am întristat și mă gândeam ce ți-o fi venit tocmai azi... Acum, când ai venit și cu explicații, m-am întristat și mai mult. E un poem deosebit de frumos și de dureros. Nu vreau să știu ce era în sufletul tău atunci... Ba știu. Era exact ce era în sufletul meu, în urmă cu 25 de ani, când mi s-a spus că tata mai are de trăit o lună. Tot cancer. Și când l-a externat fiindcă doctorii nu mai aveau ce-i face. Iar el se întreba de ce nu-l operează. Și era ianuarie... Și era viscol... Și eu cu tata plecam spre casă... Eu în față plângând, tata în urma mea. Și ce viscol era... Și mie nu-mi trecea prin cap să iau un taxi până la gară... Eu doar plângeam, iar albul zăpezii se făcuse în sufletul meu sânge... Și moarte... Și neputință... Și disperare...