Quo vadis?

[Vasilisia Lazăr]

greu trec secunde

de parcă timpul m-ar fi uitat

 

desenez umbre pe tavan

numărând şuviţe

şi gânduri...

 

în depărtare un urlet de câine

cuprinde liniștea ca o disperare

  

azi am mai îngropat o speranţă

încă aud ecoul clopotelor

 

nu plâng

lacrimile n-o vor întoarce

viața are nevoie de durere

nisipul din clepsidră curge încet

nu-i văd capătul –

e doar o vârstă

când s-a mai sfârşit un vis

.

(din volumul „Anotimpul întoarcerilor, 2017)

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Frumos și trist!

[petrut dan]

Poemul tău mi-a adus aminte de versurile unui cântec extraordinar

''reînflorește lemnul porții pe unde treci pe unde vii

în fața dragostei și-a morții să redevenim copii''

tot așa și aici chiar și o persoană mai puțin convinsă de existența vreunui zeu/demiurg, etc, în fața dragostei care uneori are plăcerea ciudată de a trăi din incertitudini simte nevoia cuiva care știe și poate răspunde la întrebările și stările de nesiguranță pe care iubirea le conține și ni le pune în față tocmai pentru a ne convinge de faptul că nu poate fi trăită liniar sau că nu ne-ar răsplăti vreodată încrederea. Un poem tandru plin de o căldură specifică trăirilor sincere și ascunse de ochii celor care nu știu să iubească sau nu au parte de dragoste, și totuși sigur, cineva de-acolo de sus, oricât de departe ar fi  îți va răspunde, cu drag, my lady!) 

[Monica Pester]

În fiecare zi îngropăm ceva sau pe cineva. La modul fizic, părinte, frate, soră sau oricine foarte apropiat. Tristețea e însă a noastră, nu a celui plecat.

Dar mai îngropăm în același timp, bucăți din sufletul nostru, pe care niciodată nu știm să le recuperăm ad integrum. Le putem înlocui cu alte și alte trăiri și ne putem recunoaște tristețile cât să nu le experimentăm la nesfârșit.

Quo vadis, ne întrebăm în fiecare secundă. Atâta doar că răspunsul vieții noastre îl știe numai Dumnezeu.

[Grig Salvan]

Atmosferă de final, de ceva care a apus, de sfârșit de vis, de așteptare și resemnare. Pare a fi o confesiune la un moment de cumpănă și de acalmie după o furtună care a zdrobit pilonii pe care se sprijinea viața până atunci, „azi am mai îngropat o speranță”, „s-a mai sfârșit un vis”. Dureros de frumos.

[Mihai Katin]

azi am mai îngropat o speranța dar uneori aceste speranțe încolțesc,firave,neștiute,trebuie doar sa pășim cu grija aceea cu care pășește sufletul în anumite locuri....

[Tudor Cicu]

„Încotro, Doamne?”...  Ca să ajungă la cititor poezia are nevoie de imagini și trimiteri spre sufletul și imaginația lui, așa cum o faci în acest minunat poem. Desenând „umbre pe tavan” și urmărind „gândurile”: ...„nisipul din clepsidră curge încet/nu-i văd capătul –/e doar o vârstă/când s-a mai sfârşit un vis”. Acest vis al nostru, în fond,  nu-i decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări, poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi, ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Dar visul are și viață, și viaţa se face munte-n urma noastră. Un munte care ne apără. Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela, şi să fugi la infinit de moarte ca Zaharia Stancu, cel de care aminteam în alt comentariu… Și tot Ieremia (cap. 3. 37) ne scoate din încurcătură: „Cine a spus și s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?”