Post (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

miau

mi-au venit acum

toţi corbii amintirilor frumoase

miau...

miau...

îndrăznea mâţa când

sub masa joasă cu trei picioare

la care stăteam ciucure toţi şapte

primea boţul micuţ de mămăligă

muiat în zeamă de urzici-trufanda

miau

îndrăznea mâţa a patra oară

că nu-i plăcea purificarea la care era supus

trupşorul ei de zeitate egipteană

poc

încasa una-n cap cu lingura de lemn

de la tata

eu tot de asta mănânc (nici lui – se vede

treaba – nu-i plăcea detoxificarea mistică)

şi ţin de coarnele plugului ziua-ntreagă

mâţa se retrăgea sub pat să-şi lingă

mândria şifonată

nu mai aştepta gurguiul

de fasole bătută visa

la vrăbii rumenite-n unt

umplute cu icre şi lapţi cruzi de păstrăv

 

mă ridicam primul de la masă

visând la cozonacii mamei

din ziua de Paşti

Cina - Corneliu Baba

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Augusta! Nu știu, nu cred, deși nu e exclus. Oricum nici lui Ion nu-i plăcea detoxificarea mistică la care era supus. :)

[Chris]

despre acceptarea conditiei umane, nu stiu daca nu cumva am simtit putin sarcasm, stiindu-l pe Ion :((( 

[Vasilisia Lazăr]

Da, e o poezie tare dragă mie. Mi-amintește de copilărie și de simplitatea vieții. Mă bucur că a plăcut. Mulțumesc mult pentru aprecieri!

[Amanda Spulber]

Da, superbă! Am văzut întreaga scenă și mi-am imaginat și poetul recitând, încheind cu un zâmbet, iar noi ascultând și apoi comentând în jurul mesei. Mâța însă nu știa ce pierde. Urzicile-trufanda cred că erau foarte bune, cu toate că nu prea țineau de foame.

[bolache alexandru]

Ooof! Superbă poezie! Plecăciuni!!!

[petrut dan]

Un moment deosebit al zilei, când toți ai casei sunt adunați în jurul mesei deși timpul postului scădea din bucuria momentului într-o solidaritate aproape umană între meseni și pisica neștiutoare în ceea ce privește cele hotărâte de biserică ori salvarea sufletului, îndărătnică/încăpățânată până la al treilea cântat al cocoșului era să scriu dacă tot ne-am pomenit vorbind de cele sfinte, de fapt până la primul poc al lingurei de lemn încasate de la capul familiei, un tablou firesc, simplu, încântător în exprimarea realității în cuvinte atât de puternice prin naturalețea lor, dacă ne-am înțelege și aprecia frumusețea limbajului am constata că până la urmă într-un fel sau altul toți oamenii sunt poeți, dar aici autorul ne face surpriza să încalce toate canoanele și ne pune în față un meniu numai bun să ne facă să uităm tot ce-am îndurat în perioada postului și anume un răsfăț culinar cu  ''

vrăbii rumenite-n unt

umplute cu icre şi lapţi cruzi de păstrăv''

Eu, după asemenea cină nu aș mai visa la niciun cozonac, mai ales că mama nu făcea ptr simplu motiv că nu-i ieșeau niciodată, în Oltenia cât am copilărit nu am văzut nicio gospodină să se laude cu cozonacii făcuți în casă, dar păstrăv la cergă și cocoșei în unt am avut ocazia, nu știu dacă ce am scris are legătură strict cu textul , dar de la el am pornit așa că tot meritul autorului rămâne, my lady, cu drag!)

[chindea maria elena]

Mărturisesc Lisia că citii poemul lui Ionică hlizindu-mă copios de imaginile create cu har! Am recunoscut doza de histrionism specifică lui și latura iconoclastă pe care nu se sfia să și-o asume! După mine Ion era un altfel de credincios, de esență pură, contrar tuturor dogmelor. De aceea își permitea să râdă sănătos de trăirile împietrite în forme fără conținut! Râsul lui nu transpira batjocură ci umorul acela care e o coloană de templu! Râsul acela plin care te îmbogățește și te înalță! Asta mi-a adus în dar poemul acesta Lisia, dincolo de povestea savuroasă creionată de Ionică! Mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

Și la Ion erau tot șapte. Și eu mi-aduc aminte, noi eram doar patru, dar simțeam la fel. Și nu rezistam să nu furăm măcar o gură de cozonac în vinerea mare. Doamne, când mi-amintesc cât muncea mama mea (și toate mamele noastre) înainte de Paști... Zugrăvea tot, toată casa, în interior și în afară, cu mâinile ei. În seara de Înviere totul strălucea. Și erau gata și toate bucatele. Eu nu cred că aș fi putut asta vreodată. Și mergea și la câmp. Și ținea și post. Săracele mamele noastre! Mulțumesc, domnule Stănescu! Mi-au revenit și mie multe amintiri...

[Stanescu Valentin]

Un poem care mi-a adus copilăria în clipa asta... Eram şapte copii la masă şi-n perioada postului cartoful şi fasolea ne ajungeau la disperarea lingurilor şi gurilor... care nu mai găseau în mâncare bucăţi rumenite de pui de ţară. La desert, visam la cele opt kilograme de cozonac copt la dubanul sobei în multe nopţi de trudă până la epuizare. Parcă a fost ieri povestirea Domnului Ion.