Cu mâna streaşină pe frunte, 

Scrutez prin ochiul meu firav 

Azurul tulburat spre munte 

De griul Marelui Zugrav.  

Ades, şi cerul cel din noi 

E-ntunecat de norul greu –  

Şi-n ce furtuni şi aspre ploi 

Ne poartă fiii lui Atreu*! 

Ce-ar fi să fiu un exorcist, 

Acel care alungă răul 

Din cel pătruns de antihrist? 

Ce-ar fi, chiar eu să fiu eroul? 

Să fiu acel ce mută…

Coboară astrul zilei la chindie

Și zarea-n strai de aur o îmbracă,

Un vânt pribeag, pătruns sfios în vie,

Împrăștie buchet de busuioacă.

În fugă,-un stol de grauri de pripas,

Ca un penel stufos, stropind  grăbit

Un rest de tuș în el cumva rămas,

Pătează cerul serii în pepit.

În nucul cel aflat de-un leat cu veacul

Se-oprește-o zburătoare pe furiș

Și-n urma ei, căzând de-a…

Mă curge timpul ca pe tulburi ape,

În rostogol izbit din mal în mal,

Dinspre departe înspre mai aproape,

Dinspre-un uitat amonte, spre aval.

M-agăț cu jind de maluri nisipoase,

Adăst să prind o viță de copac,

Dar valurile reci îs mai vârtoase,

Căci, din prinsoarea-mi slabă, mă desfac.

Şi stânca ce am fost înspre izvoare –

O piatră tare, nu însă şi zveltă –,

Cât de curând, din zbaterea-n vâltoare,

Va deveni…

Undeva, numai eu știu unde,

într-o lume trecută,

trei plopi ca brazii hotărniceau o țară –

acum, fără drum la ea,

fără pod, doar cu o punte

croită numai pentru 

parametrii ființei mele.

Tară, țară, vrei ostași?,

răzbate surd ecou 

dinspre doi băieți și-o mieluță

care populau atlantida 

cea hotărnicită

de trei plopi ca brazii,

o țară ce renăștea

în prag de…

O geană de lumină se deschide

În zorii unei înnoite zile,

Croind rotundul țarinei fertile

În orizontul care mă cuprinde.

Ce har, că după visele perfide,

Hrănite-n noaptea albă cu pastile,

O geană de lumină se deschide

În zorii unei înnoite zile!

Scânteie nouă-n mine se aprinde

Și de la ea, o mie de feștile

Înlocuindu-mi visele sterile -

Înviu, când după noaptea ce desfide,

O geană de lumină…

Mi-i surată vie

din copilărie

și de atunci mă-ngână

oglinda nebună,

desenându-mi chipul,

măsurându-mi timpul.

Iată, dintr-odată,

oglinda-mi arată

altu-n locul meu –

de n-aş fi chiar eu.

Oglindă, oglindă,

unealtă de-osândă,

vine de-acum timpul

să îmi ascunzi chipul.

Şi... adu-ţi aminte

de cel dinainte.

     Gheorghe Pârlea

Motto: "Poezia e o stare de spirit..." (Nichita Stănescu)

Senină-mi fuse zarea pân' acum,

Iar mersul, lin, pe restul cel de drum;

Și-mi lustruiam, în intimul meu for,

Medalia de cert învingător.

*

Dar vai, veni declinul din senin,

Din cer curat și de lumină plin:

Un nor răzleț, ivit ca de niciunde,

Seninul blând al zării mi-l ascunde.

Născu furtună noru-n răscolire,

Iar…

(Cu plecăciune, confraţilor mei glorioşi)

*

Eu nu râvnesc la vreo coroană,

Căci am coroana mea de spini

Şi fruntea toată mi-i o rană

Din truda mea prin mărăcini.

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci moştenesc un biet ogor,

Averea mi-i o simplă pană

Şi-o filă smulsă din cotor.

Eu nu râvnesc la vreo coroană,

Căci dat îmi e să ar cu plugul;

Cât nu-s de rasă ariană,

Îmi strâng sărman…

O aripă de fluture

pe scoarța unui copac –

triunghi de filigran

ca o tresărire în veac.

Noi, oamenii,

credem fervent

că verbele despre fluturi

se conjugă

numai la prezent.

Iată, și fluturii lasă

ceva în urmă:

postumitate – chiar lungă,

mai lungă decât o viață

(că traiul fluturelui

e o clipire, un capăt de ață).

*

De-aș fi fluture,

aș tolera starea tranzitivă

de vierme…