Umbra

[Gheorghe Pârlea]

De umbra-ți ursită,

În zi însorită

(Când umbli hai-hui),

Ți-e lesne să spui:

„De mine-i lipită,

Ca focul de plită,

Fără să mă-ntrebe

De oala îmi fierbe.”

*

De-i zi înnorată,

Umbra-ți cea surată

E surdă, e mută,

În tine-ncăpută,

Și nu ți se-arată

Nici lungă, nici lată;

Tu știi că o ai,

Cum vatra – vătrai;

Și nu scapi de ea,

Căci ghemul ți-l vrea,

Ca, fără să-i pese,

Urzeala să-ți țese  

Și-n sponci să îți prindă

Funebra hlamidă.

Ptiu! Ptiu! Umbră-pelin

Piei de la noi, amin!

Gheorghe Pârlea

[Gheorghe Pârlea]

Doamna Profesoară Ana Cîmpeanu, vă rog, nu-mi încărcați conștiința cu această decizie radicală a Dvs.! Să rămână valabile condițiile pe care le-ați inserat în penultimul mesaj. Vă rog mult!

[Vasilisia Lazăr]

Nu degeaba există vorba asta: „Unde dai și unde crapă”. Nu pleacă nimeni, sunteți oameni cu care Însemnele se mândresc. Ce vorbă e asta, Ana? Chiar m-am întristat. Și apoi, acesta nu e un site pentru mimoze, așa zicea Ion. Nu ne supărăm pentru orice fleac și ne luăm jucăriile să plecăm. Valabil pentru toată lumea!!!

[Gheorghe Pârlea]

Îmi pare rău că se prefigurează aici apogeul unui conflict... fără origine. Riposta mea îmbrăca o ușoară frustrare, fără a contesta observația de natură prozodică a doamnei profesoare, ci ponderea ei în raport cu substanța poetică (atât cât este ea). Doamna profesoară a pus prea mult patos în receptarea iritării mele (impuls pe care mi l-am incriminat deja). In cazul că nu poate trece peste acest pseudo conflict (semnalul ar fi neacceptarea scuzelor, nici dacă le reiterez -- iată: Scuzele mele sincere, distinsă Doamnă Profesoară Ana Câmpeanu!), atunci voi înțelege că trebuie să mă retrag de pe site, spre a nu aduce prejudicii site-ului. Cu regret adânc pentru disconfortul produs doamnei Vasilisia Lazăr Grădinaru, mediatoarea acestei întâmplări, amfitrioana acestui spațiu destinat unei cauze nobile, anume bunei relații dintre inimă și minte, simbioză având ca pârghie valoarea estetică și etică a cuvântului. (Omeni suntem, deci străini de perfecțiune.)

[Vasilisia Lazăr]

Chiar îmi pare rău că s-a ajuns aici de la atât de puțin. Nimeni nu obligă pe nimeni să schimbe ceva dacă nu dorește, cu excepția greșelilor de scriere și redactare de la care nu facem rabat. Fiecare își pune pe masă și ajută cu ce are el mai bun. Mă refer la cunoștințele fiecăruia. Fără superioritate. În definitiv, nu ştie nimeni, cu adevărat, ce e poezia. Dacă aceasta ar avea o definiţie concretă, am face un şablon şi orice text care nu se încadrează l-am arunca la gunoi. La aprecierea unui text, dacă e poezie sau nu, ne bazăm pe ceea ce îndeobşte numim „organ poetic”.  Acum depinde cât de dezvoltat îl are fiecare. Dar aici era vorba de prozodie la o poezie clasică, prozodie care are niște reguli clare. Aici, iarăși, nu facem rabat. Nu trebuia nici dumneavoastră să vă supărați. Nu voiați să modificați, nu modificați. Nu era supărare. La urma urmei, fiecare răspunde pentru creația lui, dar, dacă nu am fi spus, nu ar fi fost corect. Spuneți că nu vă acceptăm scuzele. Nu e vorba de asta, dar, știți dumneavoastră, tonul face muzica. :) Eu sper să trecem cu toții peste acest moment sensibil și să ne bucurăm în continuare de ceea ce putem oferi fiecare. Cu respect pentru amândoi!

[Gheorghe Pârlea]

După refuzul scuzelor mele (a se revedea și cât de gravă e culpa mea: o ripostă  în context de dialog civilizat), aștept o sentință explicită. Nu mi-o pot pronunța singur (eu sunt "inculpatul"). Mie mi-au stat la îndemână doar scuzele (cu speranța că îmi vor fi primite -- creștin fiind, mi-am făcut iluzia că perceptele biblice asupra iertării aproapelui funcționează si aici.) 

[Gheorghe Pârlea]

Îmi pare rău, mă dau învins., stimate Doamne! Deci vă adresez scuzele mele, dacă au cumva vreo greutate. Trebuia să știu mai multe despre hipersensibilitatea sexului frumos. Promit că mă cumințesc! Bătrânii își fac iluzii uneori cu privire la raporturile lor cu cei mai tineri. (Petre Țuțea zicea că bătrânii au dreptul și la nerușinare, urmare a neputințelor în care cad - Doamne ferește!)  Și-apoi, considerați că sunt victima unei deformații profesionale. 43 de ani am tot fost eu cel care corecta, acum e greu de acceptat un gen de reverso. O să învăț, dacă o să mă... luați cu binișorul.  

Sărutări de mâini, spășit!

[Vasilisia Lazăr]

Cu tot respectul pe care vi-l port, am să vă contrazic puțin. Chiar nu cred că respectivul critic (am citat din dumneavoastră) ar fi stat doar să numere silabele, fără să vadă mesajul poeziei. Mă îndoiesc. Și sunt de acord cu faptul că poeți mari s-au mai abătut de la prozodia corectă, dar asta nu înseamnă că au făcut bine. Probabil din motivul pe care-l spuneți a apărut versul liber, atunci să folosim versul liber acolo unde simțim că cel clasic ne încorsetează. Chiar nu doresc să vă supărați, eu vă citesc de mult timp și vă admir, dar, aici, un pic n-ați avut dreptate. 

[Gheorghe Pârlea]

...Da, cu scuze, Dna Vasilisia Lazăr Grădinaru.  Dar înțepătura viza nu atât prozodia propriu-zisă, cât acțiunea criticului. E mult mai lejer a număra silabele decât a urmări substanța poetică (atât câtă este). Criticii au găsit cusururi de prozodie și la marii poeți. Prozodia, în rigoarea ei tradiționalistă,  limitează adesea  exactitatea expresiei pe care vrei s-o transmiți. Se crede că fuga la poezia modernă, postmodernă, (și) din pricina asta s-a produs. Versul liber despovărează (cu pierderile bineștiute) ideea poetică, spre a fi exprimată în emotiile cele mai pure, în  subtilitățile ei cele mai precise. Eu, ca cititor și ucenic perpetuu în a a exprima gânduri/ emoții versificate (ca o terapie a firii melancolice), sunt sensibil la ambele forme de exprimare poetică. Desigur, atunci când exersez pe propria-mi răspundere, o fac cu stângăciile/ naivitățile pe care nu mai am timp a le corija. 

Sărut mâna, onorat și îndatorat de atenția acordată exercițiilor mele!

[Vasilisia Lazăr]

că prozodia e mai presus de ideea poetică, nu-i așa?

Simt o înțepătură discretă aici. :) Ambele sunt importante la poezia clasică. Ambele. Când curge frumos poezia, te simți ca într-un vals, când ritmul scârțâie, dansul nu mai e la fel, te împiedici. Bineînțeles că nu rezonez de niciun fel cu poezia care curge bine, dar nu spune nimic. Chiar deloc. 

Și nu scapi de ea,

Căci ghemul ți-l vrea,

Ca, fără să-i pese,

Urzeala să-ți țese  

Și-n sponci să îți prindă

Funebra hlamidă.

Superb! Iar finalul excelent. Ideea în sine e excelentă. Ideea din acest poem.

[Gheorghe Pârlea]

Am mai dres câte ceva (că prozodia e mai presus de ideea poetică, nu-i așa?). Luați exercițiul ca pe un joc naiv al unuia din sat (din popor, adicătelea). Că o să vă fie dor de... originea poeziei.