Fântâna

[Gheorghe Pârlea]

Mi se arată adesea

chipul mamei

în ciutura fântânii,

în oglinda plinului ei.

Din când în când,

îmi surâde și tata

în luciul din adânc;

el e fântânarul.

Mă-nchin, pentru asta,

la cumpăna fântânii,

în balansul căreia

aud glasul strămoșilor.

Dar până când oare?...

căci și fântâna moare,

iar robinetul nu poartă-n sine

nici chipuri pierdute,

nici șoape testamentare…

[Gheorghe Pârlea]

Mulțumesc, Dle Grig Salvan. Deh, ne trec prin minte și inimă cele dispărute și cele care au să mai dispară... Măcar să ne relevăm nouă înșine că nu suntem imuni, insensibili la... pierderi. La pierderile cele cu semnificații ființiale. Onorat!

[Grig Salvan]

Frumos omagiu dedicat fântânii și chipurilor dragi oglindite în ea. În curtea casei părintești mai am fântâna în care, deși n-o mai folosesc de mult pentru scopuri gospodărești, îmi place să mă uit și să revăd chipuri de altădată. Frumoasă și antiteza cu robinetul ce nu poate oglindi nici un chip în el...

[Gheorghe Pârlea]

...Să sperăm, Dle Gabriel Cristea că nu vom fi atinși de tarele "globalismului" cultural (resentimentar, antinațional, anti tradițional, anti... ), care ucid memoria strămoșească. Onorat de atenție!

[Gheorghe Pârlea]

Frumoase cuvinte, în contextul temei exercițiului meu! 

Așa este, stimată Dnă Nușa Crăciun, izvorul va dăinui. În fantezia mea de aici am acordat rol fundamental elementului antropic, anume fântânii ca acces la izvor, ca tehnologie tradițională care conține semnificații spirituale. În arealul funciar al satului sunt două fântâni care poartă (genitival, "a lui...") numele tatălui meu, fiindcă el le-a săpat, căutând în adânc izvorul. Fântâna a pricinuit și jertfe, fântânari care și-au găsit în ele mormântul. 

Sărut mâna, îndatorat!

[Nuta Craciun]

În mintea și în inima mea, cuvântele ”mamă” și ”tată”au o simbolistică aparte, specială, pot  dobândi vibrații cosmice. Simt uneori că tot Universul poate căpăta un nimb matern, simt că mama poate coborî din Universul ei pentru a se întâlni cu mine, pentru a-mi cânta, pentru a mă deojeni sau pentru a mă mângâia.  Nu știu dacă ați avut asemenea trăiri, e înălțător și un pic înfricoșător în sensul că simți că granița dintre lumi, se apropie atât de mult că nu înțelegi dacă acest lucru poate fi bun, doar simți că îți face bine.

Eu aș vrea să cred că fântâna nu moare, ea păstrează mereu izvorul cel mereu dătător de viață ... 

E frumoasă și nostalgică această poezie! 

[gabriel cristea]

Una dintre esențele dăinuirii unui neam  e glasul strămoșilor! ,,Dar până când oare?..."  Până la sfârșit! 

[Gheorghe Pârlea]

Rezonez întocmai la interpretarea Dvs. asupra fântânii, Dna Vasilisia Lazăr.

Sărut mâna, onorat și încântat de atenția acordată exercițiului meu!

[Gheorghe Pârlea]

Cu îndatorare, sărut mâna pentru timpul dăruit, Dna Manuela Munteanu! 

[Vasilisia Lazăr]

Da... Nu mi-am pus niciodată întrebarea cum va fi când nu vor mai fi fântânile. Pentru că, probabil, într-o zi, nu vor mai fi. Prin apele ei veșnic schimbătoare, fântâna simbolizează nemurirea. Regenerarea și purificarea. Fântânile se sfințesc, au deci ceva sacru. E și un loc al căutărilor în profunzime și al victoriei, loc al cunoașterii de sine și al ancorării cu rădăcinile. Cum să dispară fântânile? Poezia dumneavoastră m-a răscolit sufletește. Vă felicit, dar mi-ați dat un subiect de reflecție.

[Manuela Munteanu]

Visez cum ochii tatii sunt țărână,

Iar lacrimile mamii sunt fântână. 

Știut cât de greu este. Fântăna aceasta va muri odată cu noi, la rândul nostru devenim fântâni pentru copiii noștri. Tare frumos și sensibil!