Mă simt stăpânul absolut

[Gheorghe Pârlea]

Port clop pe cap

din peticul de cer,

cu tot cu stelele din el.

Şi nu-mi dau clopul jos nicicând,

chiar de-mi va zice lumea

că-s bolând.

Nu-mi pasă mie,

chiar defel,

ce cred ceilalţi de pălărie,

de clopul meu

desprins din cer.

Iar în picioare port de mult

saboţi din mugurii de lut,

lipiţi de talpa mea de prunc

când mama mă ţinea

de mână

şi-n scutecel de val de vânt

mă îndemna să las în humă

întâia-mi urmă

pe pământ.

Mă simt stăpânul absolut

pe-acest tărâm, de la-nceput

smuls din abis

şi-hotărnicit

în necuprins,

chiar înadins,

să-mi aibă la picioare lut,

iar la hotarul cel de sus,

acoperişul meu de cer

cu tot cu stelele din el –

mă simt stăpânul absolut.

[Gheorghe Pârlea]

Dna Floare Arbore, săru' mâna pentru apreciere! (Nu, nu minunile cerești sunt preocupat aici.)

[Gheorghe Pârlea]

...Am vrut (am simțit nevoia) să traduc, în varianta mea poetică (mă rog, atât cât poate condeiașul meu să atingă poeticul) conceptul lui Mircea Eliade de centru universal, adică spatiul restrâns în care te simți, ca niciunde, ACASĂ.

Ați remarcat bine, Dna Ada Nemescu, accentul pus pe cele două planuri spațiale. Se poate spune mai prozaic că fiecare petic de pământ prin care ne identificăm, are și un petic simetric de cer.

Sărut mâna pentru atenție!

[Ada Nemescu]

Copilăresc și matur deopotrivă.

Vă văd sărind într-un picior, ca pe Nică-a lu-Ștefan-a Petrei :))

Port clop pe cap

din peticul de cer,

cu tot cu stelele din el.

ce frumos!...cu toate gândurile sus, pândind doar zborul lor duios...

Iar în picioare port de mult

saboţi din mugurii de lut,

lipiţi de talpa mea de prunc

Sunteți stăpânul absolut, o știu demult, o știu demult...

aDa