mai fluieră mierle în zi de arminden

ghionoi mai bat în lemnul de arțar

mai zgârie-n tării al cocoșului pinten

vulturii mai cată în coame de stejar

peștii mai flutură branhiile roșii

glezne de vulpe capcanele mai rump

lacome plantele mai sorb în groșii

bulbi tot ce are țărâna mai scump

pântecul lumii mai naște orașe

eretice mâini felinare mai poartă

roțile grele mai sapă făgașe

aripi mai duc pământul de…

floare albastră, unde te-ai dus?

cine obrajii de rouă ți-i șterge?

pe cine mângâi cu petale-n apus?

și cine nectarul de pe buze-ți culege?

floare albastră, cât a trecut?

câte-anotimpuri ai strâns în tulpină?

cât a fost rouă? cât a fost lut?

de chipul tău palid m-apropii tăcut

fruntea fierbinte spre tine se-nclină

 floare albastră, stinsă lumină...

pasăre dulce, pasăre dragă

dorul de tine încă mă leagă

somnul de pleoape nu se atinge

umbra-nserării lumina îmi stinge

pasăre dulce, pasăre dragă

unde s-a dus mireasma de fragă?

anii s-au scurs pe obrazul meu tras

câte din visele noastre-au rămas?

zborul tău galeș în zare-i pierdut

ochii tăi umezi nu i-am mai văzut

doar amintirea azi ne mai leagă

pasăre dulce, pasăre dragă...

nu-s supărat pe cei ce ți-au atins

făptura frăgezită-n primăvară

și nici pe cel ce-n taină s-a prelins

pe trupul tău fierbinte-ntâia oară

nu am nimic cu cei ce au sorbit

răcoarea dogorindă-a gurii tale

și nici cu cel ce primul te-a iubit

rupând pecetea jilavei petale...

nu-i pizmuiesc pe cei ce-au cultivat

în lutul tău plăcerile carnale

dar îl urăsc pe cel ce te-a-nvățat

cum să-mi zâmbești când…

un grădinar de-aș fi, de flori curate

te-aș răsădi-ntr-un strat de lăcrămioare

să-ți vindeci toate rănile-ndurate

purificată-n flori de așteptare...

și de-aș putea te-aș răsădi pe tine

în tainice și dornice grădini

cum te visai în nopțile senine

scăldată în arome tari de crini

și ți-aș mai da o nouă așteptare

în noua gară-a anilor ce vin

că sufletul ți-e prins în căutare

și-i însetat de magicul senin

mă uit în ochii tăi…

lasă-te dus de sirene!
de ce să te legi de catarg?
ele sunt fete perene
cu jocuri te-așteaptă în larg!

lasă-te furat de-al lor cântec!
de ce să te temi de fugit?
când soarta te poartă în pântec
oriunde vei fi de găsit!...

lasă-te și bine să-ți pară
că nimfele mării te vor!
lasă-ți viețuirea fugară
lasă-ți și moartea afară
și-aruncă-te-n brațele lor!

de mare sedus prin destin
talazul fericit îl străpunge
copil al mării - delfin -
nicicând ca noi nu ajunge

că-n lumea cea mare - ocean -
stăpân e cât poate cuprinde
el - care n-are un ban -
nu cumpără nimic și nu vinde

mă-mpresurară anii! de-abia mai pot zări
prin cercurile vremii mlădița de-nceput
înghesuit de gânduri... uitat de bucurii
mă ninge azi frunzișul în care am crezut

pe fruntea erodată de vânturi și de ploi
a-ncărunțit seninul și-naltul zbor de ieri
înalt îmi pare gardul întoarcerii-napoi!
mi-aș răsuci destinul spre alte primăveri!

pe umeri ține cerul, pe buze un sărut,
din inimă o floare îi urcă înspre stele
iubirea lui înalță, din gol necunoscut,
o lume fermecată, un joc sublim de iele

în urma lui natura și dragostea domnesc
prietenă-i e noaptea, cu dorul el colindă
asemeni lui sunt zeii ce-n ceruri stăpânesc
asemeni lui e lumea… răsfrântă în oglindă

pe tine doar te-am cunoscut

și singură mi-ai dat lumină

rai câștigat și rai pierdut

grădina domnului, grădină!

și para focului fecioară

în tine doar o am văzut

pe sub caișii care-nfloară

Femeia o am cunoscut!

în heleșteu cu pești de aur

m-ai învelit și m-ai scăldat

cu sânge gros de negru taur

m-ai întărit și îmbătat!

din poame care-au putrezit

îmi pregătești ultima cină

de adormire sunt gătit

grădina…

iubito, iată, noaptea-i pe sfârșite

și zorile în păru-ți se desfac…

mai dorm în inimi doruri ostenite

ca ape tulburi ce-n străfunduri zac

ne strângem amintirile în palme

ca lacrimi calde dintr-un plâns curat

ne dăruim săruturile calme

pe locul sacru care ne-a fost pat

ne pregătim de-o nuntă ne-mplinită

chiar de-i târziu și clipele ne-au nins

în noi mai arde-o dragoste mocnită

chiar dacă-n ochi luminile s-au stins

s-au…

cum pot să-mi dovedesc c-ai existat?

cum să zâmbesc când știu că n-am visat?

strivit de certitudini și păreri

mă zbat ca-n somn... dar nu ești nicăieri!

lacrimi fierbinți mi se preling agale

pe-obrajii palizi, trași și osteniți

cât de amare sunt urmele tale!

și cât de grei sunt pașii tăinuiți!

trec zile lungi ca robii de povară

și nopțile sub stele se opresc...

mi-s ochii plini de chipul dintr-o vară

nu pot s-adorm... nu pot…

apărăm un tranșeu zi și noapte

de cine, nici noi nu știm prea bine

că nici un dușman nu se-arată la față

în fiecare dimineață, comandantul ne spune:

”inamicul poate veni din est sau din vest,

din nord sau din sud, să fiți mereu pregătiți!”

noi nu știm prea bine ce-nseamnă să fim pregătiți

ținem aproape carabinele cu care au luptat

părinții, bunicii și străbunicii noștri

vechi și scrijelite, dar pe care le lustruim zilnic

în lipsă de altă…

veștede vorbe cad ostenite

în sufletul meu

soarele cată în geamul privirii

parcă mai greu

pleoapele grele iar se apleacă

ude de vânt

pașii tăcerii calcă pe frunze

ca pe-un mormânt

noaptea privirii dospește de…

agale mai ies din mine să cânt
mă vântur pe lume hai-hui!
te văd ca un lujer desprins de pământ
argintul pe inimă-mi pui...

liană cu trupul tău mă-mpresori
ca de tine să nu mă mai rup!
cu mâinile calde în piept îmi strecori
argintul spuzit de pe trup...

agale mă-ntorc în mine și tac
argintu-i pe inimă-n salbe!
din miocard aud cum lin se desfac
în noapte petalele albe...

un gând rebel mă-ncearcă tot mai tare

să nu mai dorm și să pornesc prin noapte

cu o țigară între buzele amare

și în auz cu ale tale șoapte…

și ceasul trage zorii mai aproape

dar patul nu mă cheamă să-l încerc

doar libertatea dorului de ducă

și bucuria de-a ieși din cerc!

nu mă mai tem de nici un fel de ape

și nici de lacrimi nu voi să mă tem

știu ploile atâtor anotimpuri

știu dragostea în urma lor s-o chem

de-aceea…

departe ești, iubire… departe ca un dor

ce s-a uscat pe buze și n-a mai fost rostit

absența ta îmi seacă al viselor izvor

și dureros mi-arată ce nu mi-a fost sortit

departe ești, iubire… departe ca o zare

pierdută-n destrămarea trecutei primăveri

absența ta e rana ce încă mă mai doare

din trupul meu de floare însângerat de ieri

departe ești, iubire… departe ca un vin

în care-am vrut odată trecutul să-mi înec

absența ta mi-e astăzi…

într-o zi voi urca într-un tren

cu ranița mea cea grea în spinare

plină cu tot ce-am adunat de pe drum

și-n liniștea vagonului voi deșerta

toate amintirile mele de-a valma

le voi lua pe rând și le voi șterge de praf

cum iconarul și-așază icoanele la margini de drum

și ele vor lumina și vibra la fel ca atunci,

clipe oprite în chenare de lemn afumat:

va străluci în soarele unei amiezi de demult

câmpul cu…

copil mi-e sufletul, pururi copil
albit de rotiri siderale
în zborul lui galeș, înalt și fragil
e-adesea un cântec de jale

l-au nins constelații în jocul finit
el încă mai crede că plouă
dar susură tainic un cântec șoptit
din florile pline de rouă

copil mi-e sufletul, zilnic vândut
pe haine, mâncare și bani
se umple cu lacrimi ulciorul de lut
la cumpăna grea dintre ani...

te-am avut aproape
fără să te-ating
lacrimi de lumină
nu voiam să sting

te-am purtat cu mine
pe cărări târzii
floare de tristețe
printre bucurii

te-am sădit în suflet
între lut și zei
te-ai prelins în taină
pe obrajii mei...