Sufletul meu e un puzzle îmi spui

câte piese în dezordine

și niciun loc unde să-mi culc măștile

nu te pot iubi 

până nu mă completezi pas cu pas

te privesc nervos

nu fac negoț cu sufletul meu

câte piese rămân pe dinafară

câte înăuntrul mâinilor tale

și niciunde iubirea 

golul din tine nu-l umple o himeră

oricâte poeme ar scoate din buzunar

ești însinguratul

care nu-mi bate la…

(impresie asupra piesei de teatru cu același nume)

Privesc prima dată lumea

ca un spital de nebuni

frica,

corvoada zilei de mâine

își lungește picioarele

în culoarul strâmt,

câțiva suferinzi atârnă pe scaunele verzi

unul alungă o teamă învizibilă,

altul strigă după mamă,

în colț stă un bărbat răstignit

sfori invizibile îi țintuiesc mâinile

să vă ia dracu' pe toți

rostește apăsat, 

un…

Iarna toate gândurile par febrile

microbul înstrăinării dansează printre fulgi

pe podul către nicăieri

o lume anostă locuiește în frigul neliniștii

și dorul se-ascute în mine

fără căpătâi

rodul poveștilor de Crăciun

scânteiază între roțile copilăriei

sunt același om

care înșira iubirea

la poalele rugăciunii fără timp

doar inima îmi bate invers

dinspre pământ spre eter

sângele îmi urcă treptele…

nu scriu despre dragoste

chiar dacă ascult Caruso în toate nopţile infirme

mă întreb la ce se gândeşte un bărbat

care-şi strânge muza în braţe

într-un moment mai vulnerabil

decât moartea;

dacă aş putea să surprind într-o pictură

printre petale arcuite

cum trezeşti nuferii

din pieptul meu

când mi-ascunzi…

Libertatea e  zborul turturelelor

căutându-și perechea

la o zbatere distanță;

memoria mea

nu te (re)găsește

degeaba dau ocolul temniței

nu îmbrățișăm mai mult de-o viață

ascunși în pântecele poeziei

să ne renaștem 

păsări.

În fiecare femeie locuiește un bărbat

na(t)iv înzestrat cu toate ploile

prin care trece iubirea

înainte să erupă în cuvinte;

în fiecare bărbat șoptește o femeie

un dor nebun

să construiască hotarul

unde cuvântul rămâne mut.

Când nu-ți mai șoptesc

nici mă mai locuiești

teme-te,

Poezia mi-e pat!

Port în mine imaginea ta

cum te strecori din poezie, pe vârfuri,

mă privești o clipă, cât un pod peste anotimpuri

apoi urci într-un tablou fără semnătură - 

o natură moartă.

vezi tu,

ești singura realitate pe care n-o pot atinge.

Mama

despre omul din tine,

mamă,

cel care ţine grija

strâns pe umeri, 



scriu. 



dacă aş inversa ordinea lucrurilor

tu tot ai pune înainte de tine

o virgulă

în care să încapă tot. 



nu te cunosc

decât în mişcare,

ceasornic…

Recviem 

pentru nebunul care-ți caută diminețile

în suflet

când nu te lecuiești de tine

și defilezi cu singurătatea la braț

crezând că nu e loc de o suflare în plus;

între tine și Dumnezeul tău

plutește o rugăciune nerostită,

nu mai încapi în nicio etichetă

te-am strigat în toate modurile

am ajuns să vorbesc în poem

de cele mai lungi absențe,

mă dor (non)culorile

îmi ești albul iernii

în urma…

Uneori ies din trup 

mai ales noaptea

îmi acopăr spatele cu pătura moale

mereu o strâng în braţe 

ca pe o jucărie de pluş

ca pe un amant

dăruiesc

un sărut uşor pe frunte -

reminescenţă din copilărie...



Mă las la adăpost de gânduri

şi plec fug printre voci 

mă strigă să le ţin companie…

Pe Dumnezeu l-am găsit prima oară stând pe o bancă

împovărat de ani, sprijinindu-se umil în baston

M-am așezat lângă el și mi-a arătat frumosul

lucrurilor simple.

Atunci l-am iubit, sărăcăcios cum era

și l-am luat între mâini

zidind cu el inima

așa cum zidesc copilașii 

castele de nisip

cu mânuțe nesigure.



L-am regăsit apoi în…

Am crescut lângă Arhangheli

ademeniți în icoane,

le-am căutat privirea

întâi cu sfială

apoi în serile reci rugător,

să-mi aduceți un tată bun

și un zâmbet mamei

să n-o mai doară

linia vieții în palmă;

uneori mi-a fost pustiu

lipseam din copilărie

pe cât de mult mă agățam de ea

ca de un scut tardiv;

v-am căutat aripile

să le înnod de umerii mei

în zbor până la Dumnezeu

să știu că…

Când plouă zbuciumat ca acum

mă simt cu o singurătate în plus

de parcă ploaia își trage seva din fiecare vers;

am timpul meu când dau în clocot

o lavă de lumină îmi părăsește trupul

atunci te întâlnesc…

cine a scos lumina din tablourile tale

și-a așezat-o dincolo de munți

în norii zdruncinați de vise,

cine te-a scos din mine pe furiș

și te-a trecut peste apele învolburate

în limpezișul memoriei;

nu știu a câta carte deschid cu tine

oftând dintre coperți,

de câte ori te-am așezat pe pânză

sperând să te-ntâlnesc în desișul…

ora aceasta se zbate la capătul zilei

nu mă întreba de ce aleg norii

să se înghesuie 

în mănunchiul de raze

ca și când după umbră n-ar urma nimic.



pete albastre se aruncă 

dincolo de dealul îngenunchiat

ar fi fost de ajuns

să mă chemi mai departe de conturul

violet răsărind din pâlcul de papură

firav se-anunță…

Era frig când ai plecat. Un frig ce te pătrundea în oase,

te înglodea în coaste și te chircea ca un făt neajutorat

făcut ghem în pântecele mamei.



Era târziu când au sunat să spună că nu te-au putut resuscita.

Genul acela de târziu de care nu vrei să știi că există,

prins de suflet ca o jartieră de picior, roșie ca sângele

despre care știi că n-o să mai curgă vreodată prin…

ai înțeles bine cum stă treaba

cu ipotezele

aliniate pe spatele iubirii,

totuși dacă am trăi doar între bare

codul identității noastre n-ar mai spune nimic,

numeric ne-ar sta bine între statistici

cât la sută din mine locuiește în tine

cât la mie din dragostea ta adoarme în versul meu,

ești detaliul care dă peste cap noaptea…