Noiembrie și tu

[Mihaela Roxana Boboc]

Era frig când ai plecat. Un frig ce te pătrundea în oase,
te înglodea în coaste și te chircea ca un făt neajutorat
făcut ghem în pântecele mamei.

Era târziu când au sunat să spună că nu te-au putut resuscita.
Genul acela de târziu de care nu vrei să știi că există,
prins de suflet ca o jartieră de picior, roșie ca sângele
despre care știi că n-o să mai curgă vreodată prin vene.

Venele tale nu mai primeau nici măcar perfuzii de oxigen de parcă
aerul nu mai încăpea în nicio celulă vie,
pe care cancerul s-o fi lăsat neatinsă

nu e nimic virgin în stările astea
e prea corupt și pângărit altarul
în care ar fi trebuit să ardă sufletul
în focul creației

în loc, doar foc de lumânări, miros de tămâie
și sentimentul amar de neputință

de irosire, ca un sâmbure stricat
care nu va da niciodată rod.

Între aceste senzații, suspendate în pioneze
de pereții inimii,
tu, în camera în care miroase a flori de lăcrămioare,
crăițe și regina-nopții

Același tu, care petreci cu mine până noaptea târziu în versuri,
uneori în culori și pastel
cu sau fără voia ta...

o scriere  din ”Poemele Ioanei” - un remember la 5 ani de la marea trecere...

[Tudor Cicu]

Spuneam atunci, când i-am citit aceste poeme din „Poemele Ioanei”, că Mihaela „scrie de parcă s-ar ruga din biserica sufletului direct în palma lui Dumnezeu... Ea scria de pe atunci ca și ”cum ar construi biserici în mâna lui Dumnezeu și nu va rămâne pentru cititor un simplu neguțător de iluzii postat la fereastra deschisă spre lume”.

[Mihaela Roxana Boboc]

Marinela, tot dragul pentru tine, suflet frumos!

[Staicu Laura Marinela]

Prin fiecare vers curge durerea nepuținței care încremenește ”senzații suspendate în piuneze de pereții inimii”. Emoționant și cumplit de trist. Admirație și drag!

[Vasilisia Lazăr]

http://insemneculturale.ning.com/profiles/blogs/de-vorba-cu-tata

[Mihaela Roxana Boboc]

Vasilisia, Gabriela, Angelina, Valeriu, unele lucruri trebuie scoase la lumină pentru a putea merge mai departe. Pentru mine, acest eveniment tragic a fost începutul versurilor mele. Până atunci nu m-am gândit serios că scrierea ar fi parte din mine. Cochetasem doar cu pictura, terminasem școala populară de arte iar poezia reprezenta la acel moment o formă de artă neexplorată decât ocazional în decursul perioadelor de răzvrătire sau iubire, o formă de declarație de dragoste. După 3 noiembrie 2008, am început să scriu inițial ca o formă de terapie, de eliberare, ceea ce cu timpul a devenit parte din mine.

Nu m-am gândit niciodată că o să public ceva sau că o să câștig vreun premiu. Ceea ce a urmat după acest moment, inclusiv ceea ce trăiesc acum este o surpriză a vieții. Și promisiunea făcută la căpătâiul tatălui meu, în ziua priveghiului că voi duce mai departe ceea ce nu a reușit el să ducă.

[Vasilisia Lazăr]

Neputință, durere, gol...

Reverență! Atât pentru poem cât și pentru tăria de a-l fi putut scrie.

[Gabriela Grădinariu]

E parte din tine. Impresionantă atmosfera creată, admiraţie!

[Nădejde Angelina]

Ai scris cu durere fiecare cuvânt! Preţuire!

[Valeriu Anghel]

Aprecieri!

[Mihaela Roxana Boboc]

Trist, poate macabru, dar a fost modul meu de a ieşi din mine, când mi-a fost prea greu să respir.

O aducere aminte, un semn că nu l-am uitat la 5 ani după.

Mulţumesc.