Înger cu aripile desfăcute veghează mormintele de la marginea mării.

Norii atârnă,

zdrenţe din mantiile unor regi exilaţi

aici, la marginea mării,

unde a luat sfârşit călătoria, aici,

unde vaietul exilului nu conteneşte nicicând.

“Nimic nu se sfârşeşte cu adevărat” şoptesc sirenele,fecioarele-zâne,

îndrăgostitele,

ucigaşele,

cele care omoară cântând,

cele care sugrumă cu cântecul…

Voinţa golului

a oricărui gol

este de a fi umplut cu ceva

fie şi numai cu sine-însuşi

golul meu

îl umpleţi tu

şi floarea de cireş care

topeşte zăpada

curăţă rugina

desţeleneşte norii şi

poartă negrul înspre roz şi alb

orice gol

tânjeşte după plinătate

-niciodată invers-

Cineva, undeva, cândva,

m-a învăţat ca

la primul gong de primavară

să merg în mijlocul câmpului

cu pieptul deschis în calea copitelor

să mă rostogolească printre colţii firavi ai ierbii

să mă azvârle dintr-o floare într-alta

în pocnet sec de muguri

pe care numai noaptea îl aude

fără să ţip

adânc şi prelung spre înaltul

din mine 

fără să cad

în şanţul curat în care

nu a căzut

încă

nici un beţiv

şanţul pregătit…

O pasăre pe-un ram de felinar



Ca să rămâi în viaţă,

întinde-te gol pe un gheţar

să-ţi scazi temperatura,

rugul interior.



Pune căpăstru hergheliei de vapoare

ţâşnind din ochi, întoarce săgeţile pornite

spre insule albastre, unde Soarele 

răsare, zilnic, dintre crini.



Ca să rămâi în viaţă, omoară cântăreţul,

omoară pasărea aşezată pe-un ram de felinar, 

omoară gitana şi fustele ei învolburate,

omoară…

Ce copil cuminte ai fost tu,

mama!

Mi-ar fi plăcut să te cunosc atunci!

În fotografia îngălbenită 

te vezi ca-ntr-o oglindă cu argintul smuls 

ca o reflexie a cerului în apă,

dar cuminţenia ta

e atât de clară!

Târziu, foarte târziu, într-un târziu la fel de obosit

ca universul

ai devenit

copilul bătrân, însingurat şi trist

al copilului tau

aşa, ca o stradă

dintr-un oraş medieval

cu iedera potopind 

ziduri…

Noi am plecat demult

înspre lumină

pământul

se roteşte mai încet

albastrul

e numai zdrenţe cenuşii

copacii

cresc cu crengile-n adânc

florile

nu mai au corole,

ci tăciuni

nimeni

nu mai încearcă

să mute munţii

în lanurile de zgură

nu se mai coace grâul

şi-a stins lumina!

În apartamentul

de la etajul IV

plânge-un copil, mama

coboară în…

Oraşul,

marea,

nisipul…

Jazzul cuprinde tot:

maidane,

cactuşi trişti,

ghivece fără floare.

Respiraţia rece a neoanelor,

omul singur în mulţime,

veselia calpă a reclamelor.

Câini ascunşi sub poduri,

zdrenţe de inimi,

lună spartă în betoane

păpuşi stricate…

Jazzul cuprinde tot:

fumul albastru al ultimei ţigări,

ţipătul tăcerii,

ochii…

Sărbători laice



Astăzi e sărbătoarea pământului,

mâine, a apei…

poimâine,

mai găsim noi ceva,

fără legătură cu oasele acelea străvechi,

mirosind a tămâie şi smirnă.



Disciplinaţi, importanţi şi patrioţi,

stingem lumina la ora stabilită,

bem apă

cum bunicii beau cândva agheasmă,

mâncăm o bucată de pâine

fără cruce

şi ne bucurăm de sărbătoare!.



E atâta linişte când nu mai tună nimeni : “Vreau să Te văd!”,

când…

Menirea cascadei e căderea

în despletire de coame şi plete,

splendoare efemeră a unui voal de spume,

euforie a saltului mortal

flacără lichidă, cascada

nu doarme, nu-şi conservă energia,

cade, cade într-una, fără să tragă în cădere

nici pasăre, nici vânt

cascada e dreaptă, abruptă, ea

nu înfăşoară

cuvintele în vată,

nu pune-n lanţuri

nici lumina-mamă,

nici curcubeul-tată

inconsistenţă aparentă…

În miezul nopţii există un centru

al tăcerii-adâncite până la explozia timpanului

un vortex de foc şi lumină

atunci se trezesc tamburine subţiri

şi greieri ţâşnesc

din pereţi, din podele,

din coame de cai

răsucite pe stele

antene fragile viori

pipăie aerul vibrează

ca o coardă de arc

vântul smulge penumbre

melodia creşte în trupul

de linişte al celor fără somn

în oraşul populat…

S-a sfătuit cu Sine-Însuşi Unul în Treime

şi a rostit cuvânt: lumină!

a pornit săgeata să spintece nimicul

din rană

au ţâşnit izvoare:

lumina, apa, spaţiul, timpul

cu mâna Fiu şi mâna Duh

a luat ţărână şi-a suflat

creind o veşnicie vie: om

 l-a lăsat să se joace

şi omul s-a jucat, numind

fără să ştie

că piatra avea să-i fie pernă

râul, lacrimă

mărul,…

Vino, a sosit momentul

să ne risipim 

în ape şi-n lumina lină, unica, cea care, 

luminând, alină:

preschimbă geamătul în şoaptă,

aduce briza în furtună,

otrava-n miere o întoarnă;

pe frunţile înnegurate,

crinii-i adună în cunună



Mângâie crucile-n răscruci

transformă fier în aur…

În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea

încearcă să străbată marea,

deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni.

Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară.

Contra-timpul. Devine

statuie de sare şi-alabastru,

legată-n lanţuri de mătase. Amintiri

atârnă greu. Faruri triste

în calea armadelor învinse

                                  Curgerea continuă.

Ne…

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

când îmi strecori un vers în cana cu ceai

despre pelerinajul la Compostella,

cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut

niciodată

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

în timp ce îmi spui o poveste

despre Orinocco, uriaşul, purtător

de zei, hoituri şi vapoare,

cel ce-şi are izvorul în inima ploii

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor

când cade trăznetul în munţi

şi ciobanii, încărunţiţi de…

 “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

cumplitul semn de exclamare

e-atata spaimă

aici, în apa tulbure a râului

ce sunt, atâta urlet

din rărunchi

şi dans cu lupii,

colţi rânjind la lună

miasme urcă din adânc

ce demoni oare vor scăpa din lanţuri?

ce trăznete vor încerca

să-mi spintece lumina?

Mătrăguna

coboară-n sânge

deşertul

nu mai înfloreşte

mi-a furat…

Café frappé în Kerkyra (Corfu)

Esplanada…

alături, Thalassa,

cer răsturnat

timpul îşi suspendă zborul

În paharul cu café frappé

cineva, poate un chelner iubitor de oaspeţi

a strecurat

un strop de bucurie,

o bucurie cât marea,

cât toate mările

Acolo,

la marginea Thalassei,

cuprinşi în bucla cristalină,

noi doi am fost

şi cer

şi…

Se construiesc biserici

şi cârciumi, cu osârdie

parade gay 

şi procesiuni cu prapuri

Sâmbăta se împarte colivă

bătrânii

se preling pe lângă ziduri,

învinşi de friguri

galbene, 

albastre

înspăimântaţi de ţipătul pustiei

aşteaptă semn

de peste mări şi ţări

semnul e tocmai

lipsa semnului: uitarea

Zilele cad în gol, ca bolovanii

fluieră vântul prin buzunare

mai…

cel care,

pe pragul nopţii, începe

să scrie poezii

e-un suflet generos

nici n-ar putea să fie       

altcumva                                                          

deschide larg fereastra

şi le dă drumul…                                                    

porumbei călători

fără o ţintă-anume.

Când obosesc,

se-aştern pe-un pervaz;

dacă fereastra se deschide,

le lasă sub…

Pomul şi Crucea

Roadele pomului cunoaşterii erau

 “frumoase la vedere şi bune la gust”

dar  în miezul pomului

se cioplea Crucea

în centrul Crucii,

inima omului - altă cruce -

Când cunoaşterea

se va topi în Cunoaştere

taina

va deveni transparentă

şi în crucea inimii

din centrul Crucii

va răsuna

“Definitiv”, cuvântul–ghilotină

Apa,

            salcia

                        şi banca de sub salcie

ne aşteaptă

să reaprindem din adânc

incendiile de ieri…

azi, umbrele

au toate-acelaşi nume:

“definitiv”, cuvântul – ghilotină

păpuşarul

smuceşte sfoara,

taie-n carne vie

îngustă-i puntea zilei între nopţi…

înfriguraţi,

ne strângem în

de…