ea trecea cu pasul singur

și se ducea la el

ochii de taur de pe stradă băteau din copitele…

a fost odată o scufiță ce căuta o pădure

de poveste

să uite de frica fermecată a lupului…

cuvântul și-a trimis înainte buzduganul

să ajungă nici cald nici rece…

 în mâna ei eram grâu și pământ     …

să luăm un cuțit de ochi și să despicăm…

precum un val oamenii trec

ţinând în spate un ocean

şi plini de sare de oştean

fac loc uscat pentru înec



şi-n cer de jos oameni se duc

legând un ochi de sfântul sus…

s-a închis vulturul într-un cuvânt

dintre coastele…

știu că eu îți sunt  o colivie

ziceam mie-mi ivit călare

pe o petală de…

pe limba aceasta

am libertatea de a  fi idee născută

de o frunză de mesteacăn

și împreună să rotunjim cuvintele

până se  descompun în cărămizi

și păsări

pe limba aceasta…

mai rupe-mi o frunză pădure  

din crengile-acestui copac  

cetatea de toamne din sânge

mai are o iarnă să-ndure…

eu o iubeam străină pe roua unui gând…

se spune

că unii copaci or să zboare către…

am luat două cuvinte si le-am prelins

păsări…

dumnezeu era departe

dumnezeia

eu

nu reușeam să sar din mine

afară

catehismul nu fusese inventat

și ziua era ca un flutur în vânt

printre florile de cireș scuturate din glezna dimineții

cerul era la locul lui

departe de focul gheenei și mărul edenului

albastru de nori și negru de stele

iar cuvântul cu umerii goi

șiroia peste lumea asta

și cealaltă

cu aceiași silabă de lumină

până într-o zi când i s-a făcut…

m-am prelins nisip în palma
întâmplată
pe frunza mea de tine
și-am răsădit o lacrimă
iar marea se pregătea de țărm
arzând în valul  pescărușilor
din geana îndurării
de mine

s-a izbit durerea-n vânt

vântul a urlat a orb …

ochiul îți este cuvântul care vede

și plânge

mâna îmi este cuvântul care atinge…

nespuse…

eu eram frunza

umbra

nu copacul…