Te mai iubesc încă
la marginea frigului,
acolo unde visul
decapitat cade în poala ta.
Mai mândră ești tu
între toate plămadele
iubirii pe care ți-o port
și mai mândră întruchiparea ta
otrăvindu-mi toate singurătățile,
nici în moarte, îți spun,
nici în moarte
nu te voi pierde,
îmbrăcându-te frumos
cu mine însumi.

Tu și eu

- îți amintești?

Mutam cerul

cu toate stelele lui,

pe rând, în ochii noștrii.

Tu și eu

ne udam visurile

în ploile calde de vară,

fugind fericiți,

mână în mână,

fiecare pe sub cerul celuilalt.

Tu și eu

ne încălzeam sub acelaș soare

cuprinși în aceeaș îmbrățișare

și aparținând aceleiași zile,

nesfârșită.

Tu și eu

am uitat din neatenție

și fără un motiv

prea bine…

Tu, dăruie-mi un gând
din tine însuți,
mai coerent și cald
ca răsăritul.
Și mângâie-mi durerile trecute,
îmi plac atâtea lucruri neștiute
că doar enumerându-le
pe toate
s-ar naște timpul,
eu uitând de moarte.

În peșteri calde

voi ascunde totul,

minunile văzute pe pământ,

în calcarul bătrân

cioplit de vânturi

și cântărind

în osul frunții,

cu însemnări heraldice

de scut.

Căci liber sunt

la poarta nopții,

dinspre ziuă,

să plămădesc altare

din sublim,

sacrificând în ritualuri

fără seamăn.

Din vremuri când

numite erau toate

și cunoșteau chemarea lor,

iar nenumitele

se cunoșteau în sine

dând viață

și putere…

Și m-am rugat
stând drept,
să nu mă rupă
monumentalul cer
spre răsărit
și m-am rugat
de păsări
să mă ierte
că-mi port privirea verde
spre zenit
și m-am rugat
de flori
să nu-mi condamne
fragilitatea formei,
care sunt.
Și m-am rugat
de toate celelalte
de ploi, de fiare
și de vânt
să-ngăduie fiindul meu,
în sine,
ca o mirare trecătoare,
asta sunt.

Ceva cântă,
ceva bucură,
ceva fuge
făcându-se tot mai aproape,
ceva moare și înviază
făcându-se aripă
dar și aerul zburat.
Ceva...
ceva mișcându-se
și încolțind,
ceva de sus,
de atât de sus
și de aproape,
din centrul pământului
către Alfa Centauri
clipind dezolant de frumos
și întrebător.
Ceva întrebându-mă
și întrebându-te,
ceva născându-mă
și născându-te,
ceva minunat minunându-se
...ceva.

Te-aș fi putut închide
într-o strofă
din care să nu vrei
să mai pleci,
atât de frumoasă și pură
încât să-ți fie dor de tine.

Femeie, cum te-aș fi iubit
arestat în privirea ta,
închizându-ți pleoapele
peste mine și lumea mea.
Sunt osul viguros
al pulberilor sparte de vânturi,
inima mea bate
în ritmul nopților cu lună plină
dincolo în pieptul tău
mângâindu-ți sânii.
M-aș fi pierdut în adorație
trecându-mă odată cu timpul tău
și mult după aceea
... mult după aceea.

O lume șade dârză,

ne-mpăcată

în fața forței,

care stă să rupă.

Sublimă lume,

tremurând din șerpi

sub piele

și încordând minunile rebele

privește curajoasă

forța-n față,

natura dezlănțuită și sireapă.

Două minuni

zvâcnind primordiale

clădite din materii ancestrale,

moștenitoarele de drepturi,

fără dubii,

ale genezei pulberilor cosmice stelare

purtate-n vânturile atomice solare

și închegate-n focul

magmei…