Când pleci de lângă mine,aproape că te uit

Frânturi mai prind din chipu-ți -străfulgerări în noapte-

Și sunt ca și copilul care plângând, mâhnit,

Adună dintre pietre, chipul păpușii sparte

Poate când ești cu mine ,tu nu mă mai cuprinzi

Cum setea nemuririi mai poate doar cuprinde,

Tu poate arzi în focu-mi dar nu îl reaprinzi,

Sau ale mele focuri nu se mai pot aprinde?

Aceste dureroase și triste întrebari

Doar cu-amintiri…

era atâta Dumnezeu într-o cloambă

dumineca venea şi bombănea la cină

că vrea

un cocktail neutru şi o bombă în gonadele vinerii

programate

era o linişte şi un spaţiu nevralgie apatică buimacă

cum picură apa de pe norii ultimi  lăsaţi pierduţi pe şină

să îi taie trenul

(mănuşa migratorilor înţepată totuşi de chestii neurotice

nectar amniotic picurătură limpezire haotică

străfulgerare plictis din altă…

Te-ai stins tu, tată, ca un vis,

născut din geamătul meu trist.

Te-ai abătut de la lumină,

dar n-ai gândit că eu n-am vină?

De ce tu, tată, ai plecat,

căci noi, ai tăi, nu te-am uitat.

De ce acum ne-ai părăsit,

Ştiind ce mult noi te-am iubit.

            Te-ai stins.....

Arde orizontul în chemări descătușate, 

e vremea să-l porți prin albastru, 

voi fi într-o sete

de tine departe 

dar știi, în lumea tăcerii-nflorește 

un grăunte de astru. 



Lasă-mă să-ți deschid poarta din vale, …

Spuneai că tu nu exişti

decât în filme mute şi eventual pe cerul unei guri pofticioase

că poţi fi diferenţa dintre palatele de cleştar şi basilica de pe Montmatre

dar eu te căutam prin sezonul cu arhitecturi imposibile ale lui Dali

până te-am găsit



Spuneai că pot zăcea aşa blândă pe braţul tău stâng

şi că am voie să umblu desculţă prin tine

apăsând cu tălpile conturul iernii tale polare

dar eu desenam în braille cu varfurile degetelor

doruri…

Dumnezeu care ai inventat pădure

De ce ai mai făcut secure?

Şi dacă ai lăsat pe lume cu litere de sare

Scris de mâna femeii lui Lot

Fiul să câştige prin lume cum poate un zlot

De ce ai inventat-o şi pe Doamna Moarte?

În ochi ai pus şi lacrimă în dulce vin pelin

Ai inventat frigul şi pături să ne învelim

Lângă tăceri ai pus cuvinte, lângă păcate cele sfinte

Dar lângă mama bolnavă acasă

De ce stă moartea cu o coasă?

Să ne rugăm, să…

Mi-am proptit singurătatea de peretele tăcerii,

Obosită crunt de meciul din severul ring de box.

Plictisit, chiar antrenorul s-a opus apropierii

De pateticul refugiu, într-o zi de echinox.

Am rămas debusolată, să întâmpin vechi himere,

Pregătindu-mi pumnii minții, înmuiați în cioburi vii,

Dar văzându-mi adversarul și clipirile-i severe,

M-am retras subit din fața presupuselor stafii.

Brusc, ovațiile sălii mi-au captat…

deasupra inimii sălbatice 

e spațiul cuvintelor

liniștea îmbălsămează himere 

talisman sfințit

picătura de ploaie

păstrează mirosul ierbii

arcuit cald de umbra copacilor

gândul

orfan de lumină

dănțuiește cu șerpii

în viața

care încearcă

partituri întoarse

câmpii alb-negru

urcă până la capătul podului

secundele pașilor inoportuni

măsoară libertatea cercului închis…

nu mă tem că se sfârşeşte lumea
atâta timp cât Dumnezeu
sălăşluieşte în versul meu
nu-mi sap tunele nu fac provizii
poezia îmi dă aripi
aşez cuvintele în formă de petale
le iau în cioc, o floare, zbor
deasupra tuturor
şi dacă e nevoie inventez
alt cer
şi nu mai mor

Răbdă, omule, cât poţi dacă vrei să-ţi fie bine.
Nu bagă în seama tot ce la alţii nu convine.
Răbda suferă şi plângi dacă vrei să fii smerit.
Mâine când te vei trezi,sufletul te-a răsplătit.
Nu uită să te închini chiar dacă nu eşti la greu.
Fă ce simţi că e mai bine şi fii fericit mereu.

nu uitata mea

nu de tine este vorba îmi e doar un fel de cald

şi de sete

poţi să mergi mai departe iertând nervuri şi părelnice

iluzorii disperate neîncepute darnice greşeli

vene pline de clorofilă

nu pot scoate pomii din flori

cuvintele din sunetele plăcerii

strigoii din luna mai

nu dragoste uitata mea

nu îmi amintesc de tine chiar de mi-am aprins

firele albe la tâmple

aducerea aminte nu vine uşor

simt surd talpa ta…

pe retina mea lumea se scaldă în nopți polare

miroase a savană a leu ce rage în amurg

luna are picioarele ascunse în nisipul rece

se curăță cu fiecare val de pielea de șarpe

și stinge stelele cu amfora sufletului

uneori

aș desface soarele ca pe o portocală felie cu felie

să îmi miroasă tălpile a lumină

când voi înnota în talazul mărilor cu genele întoarse

spre cer

în palmele mele sentimentele se mulează

nisip umed apă și…

Azi ne clădim, pe amintiri, prezentul –

O pânză de păianjen răsfirată,

Sub luna uneori imaculată,

Pândind la colțuri, amorțiți, momentul.

Din poze vechi, îngălbenite-n ramă,

Ne decupăm surâsuri expirate

Pe chipuri reci, privind debusolate

Spre-un orizont ce, pașnic, se destramă.

Și desenând fantasme în decorul

Unor secunde-aproape plictisite,

Ne-mpiedicăm de visuri adormite,

Uitând, subit,…

Am spus trecătorilor

că mâinile mele

își schimbă culorile.

Uneori sunt verzi,

ca tristețile lacului cu nufăr.

Alteori

ca tristețea alunelor

ducând…

stelele se rotesc deasupra mării/ore rupte din cer/

sarea cuvintelor s-a uscat și ca o meduză

eșuează pe mal

atinsă de singurătăți de alabastru

aș opri talazul nopții 

cu adâncurile dragostei care tace

dar ultimul pescăruș strigă spre Soare

și nu pot să nu-i îngrop țipătul între palme

să îmi mai crească aripile sufletului

în culorile mării

cuvintele se desprind de țărm

își mută silabele între alge …

E noapte cu lună albastră,

Ard stele-n veșmânt de topaz,

Spre mine deschid o fereastră,

Să-mi pună lumini pe obraz.

Obscure cad ape din lună.

E parcă un timp de-nceput,

Lumina din cer se adună

Și curge-ntr-un ritm neștiut.

Tăcerea se-nalță a rugă,

Ne-atinge domol pe-amândoi,

De parcă ar vrea să ne-aducă

Din astre căderea de ploi.

Ce tandru-mi vorbești de…