Singurătatea are sânii lăsaţi ca două grăunţe de speranţă
ni-i picură pe noi şi-i varsă în cafele
sunt şoareci în lună şi câinii-şi latră zorii
eu şi cu tine din mine sorbim
dintr-o ceaşcă un lichid cafeniu
lăptos

Te-am visat o linie de tren într-o zi caniculară & pe mine
sinucigaș legat cu nenumarate tendoane
de venele tale
Eram gata să mor şi totuşi nu mă temeam
morţile mele succesive se făceau un
şir lung de vagoane gigantice & vechi

Erai vie tăcută ciudat de tăcută pentru
forma ta încât am tresărit
Prima lacrimă căzută pe mâna de sub
capul meu
a început să sfârâie
Mi-a adus aminte de tine

Sub stânci s-a scufundat pământul
Ca o pasăre în lună,
Iară eu ca tăvălugul
Am căzut în noapte bună.

Pasul meu cel scurt tomnatic
Prin ţărâna pielii tale
Să găsească-un loc sălbatic
Să se-ngroape mai la vale.

Ziua vine ca o spuză
Iară eu mă strâng în tine,
Să mă porţi ca o lăuză
Prin păduri de foaltine.

Şi când se uită pe ascuns cu ochii ca două

panglici nu înţelegi dacă e fermecătoare

sau te zdrobeşte între pleoape

e doar cum se spune o patimă



S-ar umple de pete şi boli

tot adevărul dinaintea marii judecăţi

la fel ca frunzele pomilor suferind

de-o boală a plumbului

sau ca un înger ţinut in borcanul

cel mare cu formol pentru disecție

dacă lumea ar fi întrebată de

fericire



Dar eu zâmbesc şi mă bucur de mine

căci am… Continuare