în întuneric

şi case fără de ferestre spre bucurie

se sting în tăcere,

oameni.

Speranţa nu bate niciodată la uşile lor;

a rămas zidită de vie, dincolo de prag.

Pe chipuri palide, lacrimi neşterse

ies din matcă.

Uneori repezi,

alteori doar se preling,

semn că sufletul e îngenuncheat.

Canonul dimineţii e un nou răsărit,

iar ziua o pedeapsa în care

până şi amintirile dor.

Noaptea, doină de jale fără de sfârşit.…

Ce faci tu când îngeri plâng în jobenul unei stele 

Şi cascadele inundă fiecare por din piele? 

Tratamentul cu infuzii, derulează până-n luncă, 

O…

când o să vii

o să deschid fereastra gutuiului…

pe pânza destinului

timpul îşi alintă tihna în culori

din penel maraton de curcubeie se…

n-ai idee tu  

de câte ori pot muri eu atunci  

când mă ucizi și-mi juri  

de fiecare dată  

cu inima în palmă pulsând  

că e ultima oară  

și te cred pe cuvânt  

cu moartea pre moarte călcând  

îmi cânt învierea   

și habar n-ai tu  

de câte ori pot eu să mor 

priponit dorul cu ultimele gânduri

(ale minţii). Eu nu mai aveam grai   

să-l strig. Îl ţin legat. Poate aşa,  

o să-i fie şi lui dor de mine. Să vadă

şi el

cum e să te topeşti de dorul lui şi

apoi sigur că-i va cădea o lacrimă,  

fie şi de sudoarea din el când

voi pleca.

Am încredere în suflet. Va veni

să-l elibereze.      

și

distanței dintre oglinzi îi este frică

de o…

Te-am găsit femeie şi te-am pierdut de ziua femeii

câtă vinovăţie mi-ai dat la tribunalul gândurilor tale

nu m-ai lăsat să-mi sun avocatul sufletului

este singurul care ştie cât te iubesc

cât doare plecarea ta repetată

eşti singura pentru care nu vreau să-mi încerc norocul

viaţa va ţine cont de această prezumţie de nevinovăţie

despărţirea ca o consecinţă firească a unei iubiri neîmplinite

zile şi nopţi frământ aluatul tăcerii unindu-l…

Dragostea - felia de viață pe care o tai cu încetinitorul

și speri ca emoția să agațe în cui tabloul

în care tu și eu suntem mâinile sculptorului

vezi cum modelează nudul ploii peste corabia legănată de dor

peisaj atipic în concertul de vioară și pian

degetele nervoase se plimbă pe scările virtuții

o poartă iese din pământ limpede ca o liană dorindu-și cerul

dincolo de tine oglinzi se închid în trupul meu

ca un fermoar peste o operație…

se ţin amintirile după mine

secundele timpului

fulgerul lacrimilor a amuţit

traversez cu ghioceii bruma confuză

unde găsesc oaza poemelor

amestecată cu rădăcinile florilor?

port raniţa iubirii în spate

am aripi de zăpezi

nimic nu le topeşte

şi cântecul fluturilor incandescenţi

în dimineţi fără umbre

îmbătrânesc desenând şoapte

într-un album cu visuri

scriu poezie abstractă pe muchii de vânt

împart…

cămașa albă a gândurilor

îmbracă goliciunea

unui suflet sărăcit

rătăcit între timp și mister

amăgește cu înserarea

dorului de noi

în ploi nebune

scurtează nisipul…

am greşit. Când am învăţat amândoi

zborul(eu nu aveam aripi, doar privirea),

înşiram în spatele nostru toate

văile,

dealurile

şi

munţii ce ne ieşeau în cale. Ţi-am zis

să te înalţi

şi

ţi-ai deschis aripile şi eu

după tine cu privirea până unde înălţimea

mea, a devenit prea mica. Nu te mai zăream.  

Sigur nici tu gândeam eu şi te vei întoarce

acasă. Eu am pornit drumul…

9 iunie 1856: Vasile Alecsandri a publicat poezia "Hora Unirii", care în scurt timp a devenit imnul de luptă pentru Unirea Principatelor, imnul unităţii naţionale româneşti

Costel Zăgan

HORA UNIRII DE UNUL SINGUR

Hai să dăm mână cu mână

am cântat nu prea demult

şi de-atunci limba română

plânge şi eu n-o ascult

Am cântat nu prea demult…

Şi totuşi mă doare şi încă-mi pasă;
La tine-n braţe îmi fusese bine...
Şi totuşi te-aştept cu rănile-acasă,
Şi murmur încet, pe note, suspine.

Unde să fug de aceste târcoale?
De ce amputatul suflet mai speră,
Când braţe mă dor că-s vii şi tot goale,
De ce nu le-ai spus că eşti o himeră?

Dacă vreţi să nu mă doară

daţi cu piatra unghiulară

Costel Zăgan, DISTIHURI REBELE

Tu nu mi-ai fost în vise o străină

prin tine uneori m-am renăscut,

când reveneau cuvintele la cină

şi terminau povestea c-un sărut.

Am străbătut livezile-mpreună

şi-n ape limpezi ne-am scăldat,

punând albastrul cerului în mână

ca un mănunchi de raze la uscat.

Te-am preţuit şi poate n-ai crezut

în ce tristeţe-ţi şlefuiam cuvântul,

să uit de înţelesuri ce-au durut

când ascundea tăcerile…

cântă la păsări

o aud cum împarte sunete și cerne liniște

deasupra noastră fâșii de aer rece ne-acoperă gândurile

de formă sunt toate poate spre formă se duc

doare dorul plimbat dintr-o aripă într-alta a sufletului

pe alocuri prezintă leziuni și se varsă

ține palmele întinse

mă simți?

îmi vorbești despre  fântâni și de adâncul lor

lacrima care închide cu pleoapa un gram de cer

îți aduci aminte  de ziduri apoi 

de…

îmi fac dumicat

din miezul cuvintelor

și-nting în creștet de capete unse

încercând să adun cugete

prin unghere ascunse

nu găsesc decât cioburi

din narcisiste oglinzi

le-aș lipi…

fiecare an, primăvara, îmi alegeam

(non)culoarea în care-mi vopseam

“gardul”. Acum, nu ştiu dacă a fost

noroc sau nu, dar în timpul în care  

începusem să mă zugrăvesc, la masă,

într-o discuţie (a)prinsă, eram

eu,

sufletul

şi mintea. Eu, pe post de arbitru. Ei

îşi disputau meciul lor. Sufletul spunea

că doar cuvinte, vorbe mâzgălite

erau pe trupul lui.

Mintea părea ca îmi ia…