Redivivus, Diogene!

ca si antan,

- căci asta-i scrisa lui -

bântuie ca un prins între ceruri

cu felinarul aprins

şi caută

un om

să scrie,

să cânte,

să danseze,

căci moartea se sfieşte

când se poticneşte

de-o pezie, un cântec sau un dans

şi umblă Diogene

ca o nalucă prinsă între ceruri

şi strigă, strigă, strigă,

căci strigăt după om, după…

În grădină, lângă poartă,

un nuc adolescent pe lângă care, zilnic, la aceeaşi oră,

trece un semn de întrebare

cu pas şovăitor ca un poem desculţ

şi umerii căzuţi sub greutatea

vinii moştenite

- nimeni nu l-a-ntrebat de vrea să fie –

În ochi, strat peste strat, tristeţea cât un munte

abia ieşit din mare

Un buzunar, întors

în celălalt, un ban

de pâine

sau de…

Îşi dezlipi ochii

de chipul pătruns blând

fără să-şi reprime

un zâmbet cald.

Nu putea scoate un cuvânt...

Se simţea descoperit.

Ca un clopot

al sângelui în mână,

se zvârcoli fără somn

într-o necontenită foame,

bâjbâind la lumina lunii

ce curgea la picioarele lui

şi-i tăia respiraţia.

Nu era uimit de imaginea

gravată în memorie.

Nu îi era teamă...

Eu am sperat că ploile vor deveni cuvinte

şi le vom scrie-n nopţi peste câmpii,

că fulgere vor fi cândva aducerile-aminte

când toate ne rămân aproape şi târzii.

Visam s-ascundem în prăpăstii înserarea

când gesturile toate sângerau cumplit,

să-ndepărtăm de prin oglinzi uitarea,

să fim un dor prin firele de iarbă răvăşit.

Am vrut atingere de-o clipă să-mi rămâi

nimic mai mult să nu-ţi rănesc…

Copil frumos dar trist mereu

Ce-adormi cu lacrima în gene,

Te mângâie doar Dumnezeu

Când noaptea peste noi aşterne.…

Privighetoarea-mpinge lumea-n cântec la deal

 Costel Zăgan , Universuri paralele 

O viaţă-ntreagă, v-am aplaudat

Şi v-am cântat  constiincios in strană

M-am inchinat când mi s-a ordonat

Din chipul vostru mi-am facut…

Scrisoare rămasă într-un sertar



În fiecare zi priveşti, în adânc, cuvintele,

mirajul din povestea fiecărei zile.

Citeşti pagini întregi, dar nu şi despre

oamenii care ţi-au fost dăruiţi, apoi luaţi,

în această călătorie,…

Punct de sprijin
Nu mai are vară
Și nici pârghii.
Doar câte-o roată
Pătrată.

Triunghiul a fost
O pârghie relativă
Frântă în trei.
Cercul, bucată
De infinit.

Oare cât ne mai iartă
Gravitația?

28 06 2013
ȘTEFAN OANĂ

Cer de țărână

Păsări înmuiate mii

Flori cu ochii în pământ

Liniște fără copii

Glie inundată crunt

Tristă zi, plină de lună



Ape reci cu capu-n jos

Vis murdar despre frumos

Iz de mucegai și os

Timp demult nemaiîntors

Orizont de vlagă stors

Fir de ud încă netors



Plouă

Verde

Ud

Frumos

Fără

Timp



Dar cu folos!



30 06…

Creierul amorţit

făcea să îi dispară

restul trăsăturilor.

Simţea că ameţeşte.

Nu avea destui ochi

pentru a-şi stăpâni emoţiile.

 …

Îi aparţinea

lumea dură

a realităţii sugerate

prin iluzia…

O secundă netrecută

Nu e decât vorba mută

Aruncată-n raiul gol…

ne hrănim din culoarea dată

de iluzia că suntem păsări

alungate din stol

pentru că ne credeam

oameni cu aripi

ciudate dorinţe mai avem şi noi…

parcă cerul nu ar fi plin de păsări

iar noi

ar trebui să le ţinem locul

dispărutelor

ţi-am colorat iluziile

cu puf

luat din coada phoenixului adolescent

dar tu îmi spui că îţi porţi

anii aruncaţi neglijent pe umăr

anulând culoarea

îţi spun

negrul e regina…

Încerc să scriu ceva care să placă

sunt obosit şi-abia îmi mai ţin gândul între tâmple

privirile îmi atârnă printre gene ca nişte

frânghii de spânzurători, mâinile sunt moi

gesturile-s plastelină curată

nu-mi arde nici de iubire, nici de flori

de pupicuri, de nimicuri sau alte bizanterii,

gata, sunt foarte obosit de iubire

sau poate prea bătrân, câţiva ani în plus

dincolo de vârstă îţi pălesc avântul

vorbesc de iubire căscând între două…

În entuziasmul tinereţii,

toate mişcările erau mai grăbite...

Atât de neliniştit,

cu ochii goi şi lipsiţi de expresie,

cu umerii atât de plecaţi

până la lăsarea întunericului,

refuza să…

Îşi îndepărta privirea

bântuind în umbră.

Stătea acolo…

Povești lăsate,

Pe inimi culcate,

Scrisori nescrise,

Inimi…