În seara asta

[Monica Pester]

E seara mea, când bate orologiul

Și vânturile-ar vrea să se oprească,

când glezna crudă și-a găsit refugiul

lăsându-și umbra să se odihnească,

În seara mea se-ntorc pe rând acasă,

desperecheate, roiuri mari de stele.

Niciunuia din voi nu vă mai pasă

cum orbu-și poartă lanțurile grele,

iar frigul îi pătrunde-adânc în oase, 

zdrobind în sânge noile cristale.

Doar ceața așternută peste case

mai desenează flori artizanale.

Mă-ntreb atunci, eternă crisalidă,

de ce să-mi nasc iar visele uitate,

în lumea voastră, gata să ucidă 

tăcute sensuri, adâncind stigmate?

[Chris]

frumos! strofa a doua mi-a placut in mod deosebit!

[Monica Pester]

Nikol, mulțumesc frumos pentru aprecieri !

[Monica Pester]

Mulțumesc mult, Alex, rămai si tu un mare visător!

[Nikol MerBreM]

O poezie foarte reușită, din punctul meu de vedere! Uneori, visurile noastre se întorc în coconul protector, ,,desperecheate, roiuri mari de stele", dar câtă vreme mai vedem florile acelea artizanale, mai e loc de speranță, mai e loc!

Drag,

Nikol

[bolache alexandru]

Mi-a plăcut mult! O poezie ca o promisiune a unei alte lumi mai bune... O lume pe care o porți în gând, în care se pot naște în siguranță visurile! O lume în care turirvle pasă de lanțurile grele ale orbilor. Da!!!

[Monica Pester]

Grig, mi se umple inima de bucurie când citesc comentariile tale călduroase. Sugestiile, apropos de ritm, sunt exacte, le prinsesem la început dar le-am șters de teama de a nu lungi versul

Mulțumesc foarte mult !

[Grig Salvan]

Încă din titlu am fost atras de promisiunea unui poem simbolist asemeni celebrului „Sonet” al lui Bacovia cu acel vers al său „Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”, aceeași melancolie, același ritm prozodic care-mi place mult (am eu obsesia prozodiei clasice, pe care o consider adevărata poezie, pentru mine cel puțin) Îmi place mult cantabilitatea poemului și multe versuri care-mi rămân ca ecouri ce reverberează în minte, de genul:

„În seara mea se-ntorc pe rând acasă,

desperecheate, roiuri mari de stele.”

sau

„iar ceața așternută peste case

imi desenează flori artizanale.”

La fel:

„Mă-ntreb atunci, eternă crisalidă,

de ce să-mi nasc iar visele uitate,”

versuri ce cuprind o imagine simbol „eternă crisalidă”, adică acea stare intermediară din procesul de metamorfoză, ipostază încremenită în evoluție, între naștere și moarte, plus întrebarea dramatică „de ce să-mi nasc iar visele uitate”.

Poate ar mai fi ceva retușuri de făcut ici-colo la ritm, versul „cum frigul îmi pătrunde-n oase” e mai scurt decât normal, ar merge poate „cum frigul îmi pătrunde-adânc în oase”, la fel versul „în lumea voastră, ce vrea să ucidă” unde accentul nu cade tocmai bine, ar merge „în lumea voastră gata să ucidă”.

[Vasilisia Lazăr]

:)

[Monica Pester]

Dragii mele,  Lisia!

[Vasilisia Lazăr]

Da, e mai logic acum.

Corect este „dragii mele”. :)