sub poală de cer cenușiu sfâșiat de cocori

toamna-și așterne covorul său de miresme ciudate

frunze ruginii se rotesc în dansul lor spre pământ

și se-ncing într-un văl de tristețe izvorând din adâncuri

pe ramuri goale, vântul suspină domol

adie peste suflete ce mai păstrează fărâme de foc,

de soare cald și grăbit acum spre alte tărâmuri

îndepărtându-se pe aripi de frunze care șoptesc:

„ne părăsește, dar ne lasă atâtea…

ca un zeu plictisit, din vârful olimpului
îmi vine câteodată să săr -
rebegit și nocturn ca bufnița timpului
durerea mea-i cam trasă de păr

în hruba mea din răscrucea vântului
îmi iau gândurile în răspăr
pe-o stâncă la marginea pământului
doi oameni împart un măr...

acesta - zic eu - adevăr...

e ora la care poeții-și degajă
cumplitele dureri-fantezii
când păianjenul morții face de strajă
la hotarul dintre noapte și zi

e ora la care fratele viul
adastă lângă mormânt
când se poate vedea în adânc și sicriul
cel bine păstrat în pământ

e ora la care obosite fecioarele
își leapădă pânza străina
un duh nevăzut le destinde picioarele
și-n vis le înseamnă cu vina...

     (Grig&Sever, după o idee de R. Kipling)

de se prelinge cerul pe-obrazul tău de ceară

și mâinile crispate pe tâmple ți-au rămas

de-ți bântuie trecutul în fiecare seară

și somnul... și nesomnul... și lacrima din glas

dacă ți-e ziua noapte și vezi spre răsărit

doar neguri furtunoase și ziduri care dor

iar steaua ta polară în nori s-a rătăcit

și simți sub tine golul celui din urmă zbor

de ți se frânge gândul și…