Proza participantă la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022 (partea I)

          1. Jurnalul gândului de-acum

 

          „Ciu-ciu”, cu umor zice părintele.

          Dimensiunea divină a realității, asta este. Sufletul percepe cuvântul izvorât din adânc și face haz de necaz în pliurile eternității.

          „Mă sublimizez”, vorba părintelui.

          20 de boșorogi, zgomotoși și puși pe harță, îmi vin în minte. Ordinul mamei:

          – Trebuie, fără dar și poate, azi, să plătești întreținerea!

          Ordinu-i ordin, îmi zisei înciudată. Dar costă. C-o fi de-acolo, că din altă parte, cert este că m-am pricopsit cu boala. Sau că am încălcat ordinele divine. Cel de sus știe mai bine.

          Eu, acu în pat, cu icoanele pupându-mi obrajii și sufletul, trimițând rugăciunile lor, în semn de împăcare a mea cu Universul și cel Preaputernic.

          Străbat ochii Bunei din veșnicia icoanei, și-mi mângâie clipa. Afară ninge liniștit, cu fulgi mari, jucăuși ca și tainele lumii.

          Și-mi scoate părintele din cotloanele timpului, câte și mai câte. Citesc și parcă văd aievea tot zvâcul de-atunci.

          – Doamne, parcă m-ai lovit în inimă, cu zicerile strânse într-o carte. Parcă ar fi viața mea acolo. Mă-nfior! Zici că se desfășoară aidoma, chiar dacă amintirile mă dor și iese fum de-atâta ardere în clipă.

          Nu mă-ndur să mă culc. Citesc frază după frază și prind, în sublimarea mea, pe Dumnezeu de-un picior.

          – Așa-i, Doamne, că mă ierți?

          Și-aștept să picure iertarea ca fulgii cei mari de dimineață.

          – Oi mai greși, Doamne, dar tu să mă ierți, că-s copilul tău și-nțeleg greu tainele lumii!

          Cartea părintelui vine din viață și ne cuprinde pe toți, cu bune, cu rele, cu visele tembele.

          Moțăială și rânduri din carte. Vine Moș Ene pe la gene...

          Citesc, și râd, și oftez zănatic, la zicerile părintelui.

          – Mare har i-ai dat, Doamne, acestui om cu sânge de bizantin, care iubește și care este poleit de tăriile nevăzute, în erudiție și răbdare! Să prinzi între cuvinte viața și paradigmele de-acum, lucru mare!

          Înțeleg de ce „sfinții au lepădat lumea și-au roit-o în pustia deșertului”, zice plastic și cu umor părintele. Înțeleg și eu!

          Păcătuisem și mă spovedeam părintelui duhovnic. Sunt cuminte acum și nu-mi vine să mă duc la părinte. Dar mă uit fix la munții din zare și-nmărmuresc, în uitare și rugă, sub soare. Fiecare păcat alunecă-n apele Dunării, rămânând curată, așa cum Maica m-a lăsat. Ca lacrima de curată, căci munții din zare sunt Sfinții ce vin de la sfârșitul Paleozoicului, când cele două plăci, Laurasia și Gondwana, s-au desprins din cea primordială. Atât de vechi sunt Sfinții ce mă-nconjoară cu dragostea lor și-mi iartă păcatele, punând o vorbă bună la Cel Vechi de Zile. Buni la suflet, Buni ca și Bunii mei de la țară ce m-au crescut în dragoste și smerenie a gândului pătimaș. Sunt, cei care păzesc sufletele noastre rătăcite, dându-ne iertarea și împărtășania, la fiecare privire de-a noastră. Așa-i, Doamne?

          Toropită de-ncrengăturile minții, miros a lumi nevăzute și Sfincși, cărora ochiul întredeschis, ți-arată calea.

          Nu pot să „îngrămădesc niște sfinți din Arhipelagos”, vorba părintelui, când se fac cioburi, planurile de plecare spre Ținutul de Sus, Lunca Ilvei și la Moș Avram, ce ne-a promis o plimbare cu sania prin zăpezile locului; țes doar cuvântul în timpul nemișcării; țes cu mătase, care alunecă nepermis de erotic prin venele mele umflate de dor.

          – Doamne, să mă-mpărtășești, cu ambrozia uitării și-a iertării, în loc de anafură cu vin roșu, și-ți voi fi stâlp – ax al lumii, văzute ori nevăzute, într-o zi când cerul voi fi eu și luceafărul, ochiul iubirii, dansând Sirtakis pe culmile Pricopanului.

          „În cetatea iubirii ei, femeia e mai puternică decât toți dracii și mai înaltă ca toți sfinții”, zice părintele. Cum să nu-l iubești?

          Pentru mine-i Hristos cel Înviat iar Maica este Lumina, Femeia care țese cu foc Verbul Ființării.

          „Cheia raiului e dragostea”, dar cine m-a scos din adâncurile firii, deschizând poarta larg, să-ncapă cerul din mine și focul învierii?

          ***

          Râd și plâng deopotrivă.

          Mama ei de viață, cusută cu ață, îmi vine de niciunde. Sfinți și drăcușori la tot pasul și se pare că nu se poate unul fără altul.

          Cuvintele, necuvintele, curg în ordinea firească a Celui de Sus. Ce-i de făcut, Doamne? Cum restabilim armonia și urcușul spre stele? Părinte, ce-am iubit sunt deșertăciuni?

          Copil cu tălpile goale prin bălțile satului sau prin zăpezile de odinioară, unde troienele erau cât casa, visam cucerirea colțului de rai și nu simțeam gerul iernii când, nevăzută, mă furișam cu tălpile goale prin zăpadă, strecurându-mă cu îndemânare, printre zăbrelele de la geam. Eram ca un țâr de slabă și-aveam interdicție de a ieși din casă. Încălțările erau pe holul de intrare în casă, iar încuiată în cameră, n-aveam decât o soluție. Să fug... Și-am fugit... Și-am fugit. Dumnezeu știe de ce!

          Îmi trăiam doar clipa, neștiind că toate „într-o zi, se vor termina”.

          Nu pot lăsa cartea părintelui Crin-Triandafil din mână. Și, într-un capitol, dau despre regele Solomon, înțeleptul, din Vechiul Testament, și mama acestuia, Batșeba.

          Am în minte o povestioară despre cum gândea acest măreț rege și care mie mi-a rămas foarte dragă.

          Se zice că, întors din munți, Solomon, a fost așteptat de foarte mulți oameni, care l-au întrebat:

          – „Cine suntem noi?”

          Solomon, izvorându-i din lumină înțelepciunea, le-a spus:

          – „Sunteți lumina Universului. Voi sunteți stelele. Voi sunteți altarul credinței. În fiecare din voi este un univers. Grămădiți înțelepciunea din inimă, ascultați-vă inima, ascultați prin dragostea voastră.”

          Dar să revenim la ce spunea părintele. Solomon, fiul și regele, nu i-a acceptat o dorință, mamei sale Batșeba, deși o iubea nespus, căci pe atunci „Dreptatea era mai mare ca Iubirea”. Și mai dă exemplu părintele Crin, din Noul Testament, pe Hristos și Maria, Maica Sa. O situație identică, doar că, pe atunci, deja „Iubirea este mai mare ca Dreptatea”.

          Ei, mai zice părintele acolo, că: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă; treaba ta e să-ți organizezi viața.” Și spune mai departe: „dacă vrei să bei vinul nemuririi cu Hristos la masă, fără Maica Domnului nu se poate”.

          Metaforic vorbind, gândind la situația noastră din ziua de azi, „Timpul Seniorilor” este o revistă atât de contestată, atât de vânată, atât de compromisă, încât aș spune că în aceste vremuri, Dreptatea fuge și se-ascunde, cu tălpile goale, prin omătul Timpului, ferindu-se de Iubire, pe orizontală.

          „Cel ce are urechi de auzit să audă” – Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 13/9

          Dar ce spune părintele despre iubire?

          „Iubirea e năucă, proastă de bună, și doar ea poate să ierte cu adevărat.”

          Ca un vulcan se ițește furia, deși în ureche îmi curg cuvintele părintelui despre iertare. Inspir a Dunăre și Măcin și expir furia și neputința momentului.

          Timpul, ca o tușă fină de acuarelă, strălucind între asperitățile destinului, îmi strecoară nevăzut între colțurile buzelor de cinabru, toată iertarea și înțelepciunea de prin lume. Da, părinte, Dumnezeu este Iubire, iar noi, creația Lui, suntem tot Iubire.

          Și-alerg prin cotloanele raiului cu tălpile goale, în ochi și suflet cu strălucirea iubirii.

          „Există întotdeauna puţină nebunie în iubire. Dar, de asemenea, există întotdeauna o fărâmă de dreptate în nebunie.” – Friedrich Nietzsche

*** 

          Un Ying-Yang – întuneric, lumină, strivi privirea în după amiaza unei ierni capricioase. Nori negri, amenințători în fundal și o rază de lumină jucăușă picta clădirile din jurul meu într-un intermezzo de alb, auriu, strălucind cu putere.

          Lângă mine, icoanele privesc tâmp, chipul meu ars de arșița bolii. Plăti-voi păcatele citind cartea  părintelui Crin-Triandafil Theodorescu, „Într-o zi se va termina”.

          Bătăile inimii se ițesc, scuturând cuvintele peste sufletul meu.

          Îi merg alături cu sfială, în spirit, părintelui Crin-Triandafil Theodorescu, prin cotloanele CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLumeDupăHagiaSofia.

          Aici, doar privesc peste gard, tot în spirit, la casa Bunilor mei, aceeași sfințenie și miros de cireșe amare, de lemn ars în vatra sobei și zumzetul de după poartă al colindelor. Zice părintele: „Colindele rup istoria pe din două și scot din miezul ei evul lui Hristos. Cel real, născut acum, proaspăt, viu, zglobiu, gata de mântuit,” și „Parcă-L văd, pe Dumnezeu Săracul cu Petru, doi pași mai în urmă, lipăind cu picioarele lui bătrâne, preacuaternare, prin zăpezile dintr-o margine de sat.”

          Amintirile mele, așa cum se zbat și îmi apar, clipă de clipă, furându-i expresia părintelui, în CeaMaiFrumoasăCasăDinLumeUndeAFostOdatăCaNiciodată.

          Ies năucă din spectacolul naturii. În pat, doar cuvintele părintelui, scrijelesc cu foc tălpile și urmele lor de iubire.

          Simt gâdilatul din laringe; parcă o pană alb-argintie a unui guguștiuc se juca șăgalnic în trecerea timpului. Nici nu zici că-i iarnă.

          Guguștiucii vin scuturându-și aripile de pervazul geamului. Miroase a viață, îmi zic – chiar de răceala sau gripa sau mai nou covidul, și-a făcut cuib în trupul meu, mistuit de lume și cuvânt.

          Ritualul cuvintelor se stinge în clipele măiastre ale veșniciei.

          Sună telefonul. Bonnie îmi citește cuvintele Maestrului nostru Spiritual. Își scoate la lumină furiile, durerile, într-un editorial de zile mari. „Un regal”, vorba Bonicăi.

          În stânga mea, icoanele, vorbind cu Cerul, își lasă sărutul ancestral pe obrajii mei, asemenea unor bujori ca ai Bunei mele. ,,Îmi pupă Sufletul”, cum zice Părintele.

          Rugul Aprins și Sfinții Arhangheli împodobesc gândurile mele și-ale Maicii Domnului cu o tentă aurie; un sepia, izvorând din vremurile de odinioară.

          Șirul cuvintelor se întrerupe; cartea din mână, telefoanele, își fac loc, călcând cu brutalitate, respirațiile sacadate; pulsul prea mare, deși saturația de oxigen este bună.

          Miroase a tihnă și ceapă tăiată. Să-mi preia curgerea bolii, leac băbesc, dar căruia îi dau crezare. Vine din adâncul poveștilor de odinioară, din descântul străbunilor; greu de crezut pentru unii învățați doar cu „bulinele”, cum le spunea Buna.

          Rostirea este încă greoaie și-n continuare, pana nevăzută mă gâdilă în gât, zglobie, zicându-mi parcă:

          – Hai, gata, așa te mântui de cele rele.

          Și mai sorb din ceaiul de cimbrișor și codița șoricelului, culese din ținuturile Măcinului, acolo unde veșnicia s-a transformat în piatra de granit cu forme bizare, germinând lumea prin ouăle de piatră, ce par că se exfoliază chiar în prezența noastră.

          Un ceai dulce-amar și aromat, ca și gândul de acum. 

***

          Citesc despre „Fruntea lui Dumnezeu” și alte frunți ale celor din jurul nostru... Recunosc, n-am avut ochi pentru ele, doar Fruntea lui Dumnezeu, zi de zi, o salutam fără să vreau, semn al Viului și-al Prezenței mele pe întinderile Timpului.

          Direcția eseului, atât de pătrunzător și de captivant la mine, și-a schimbat cursul.

          Citind rândurile scrise cu atât de mare talent ale profesoarei V.P., îmi răsar în minte fluturii copilăriei mele, albaștri ca și „Fruntea lui Dumnezeu”, dar și mirajul fluturilor mov ai lui Tibi Ușeriu, a cărui carte o citeam acum cu răsuflarea tăiată.

          Fruntea lui Dumnezeu, pictată în prea multă culoare azurie, aurie... Tăvălugul zburătoarelor pe câmpuri de comori unde barba albă, lungă, a lui Dumnezeu, își scutura mărgăritarele la fiece boare de vânt... Și fluturi cu aripi de mătase fâlfâind ca aripile îngerilor deasupra destinelor noastre.

          Într-un colț de suflet, ambrozia cerului, nectarul zeilor, se rostogolea peste mine la priveghiul Bunei... Fluturele mare, cenușiu, și-a găsit loc lângă mine și nu m-a părăsit, deși nu-mi găseam locul, iar mintea îmi era prea zburdalnică ca și acum când își lua zborul pe coclaurile de lângă Prut.

          Pe „câmpul de flori cu sunet de greieri”, parafrazându-l pe Tibi Ușeriu din ,,27 de pași”, doar umbra fluturelui albastru străjuia ca un Sfinx pe fruntea mea ,deschizându-mi cărarea spre împărăția bălții unde lepădam, în arșița amiezii, întâmplările de peste zi, dar și nebuniile aproape firești ale copilăriei, care se înșirau ca o salbă pe clipele mele.

          Tâmplele, ascunse sub firele de argint mătăsoase și cuprinse de o broboadă cu trandafiri roșii și flori de nu-mă-uita, rămân într-o buclă a timpului. Fluturele-suflet, neclintit în privire, nescăpându-mă din ochi, își lua zborul prin bucla desfășurată ca un fir al Ariadnei...

          Greierii se pierd în tăcerile nopții, doar câte un brotac își cânta baladele pe malurile bălții din apropiere.

          Doamne, cum îndrăznești? Acel „facă-se voia Ta” îmi arde sufletul, iar durerea mustește în adâncurile cu mireasmă de petunii și regina nopții.

          Dorul cu gust de ardei iute îmi gâdilă simțurile hoțește.

          Și mușc cu ciudă dintr-o ciocolată elvețiană cu fulgi de ardei iute... „Înlăuntrul durerii se află Dumnezeu” ( părintele Efrem Katunakiotul)

          Îngerii se roagă neîncetat pentru mine, dar și fluturele rămas lipit de sufletul meu.

          Eu nu pot, sau nu vreau, sau am uitat...

          Îngerul se roagă și pentru răbdare și mă trage târâș spre lumină, să uit fiecare secundă de vină divină... 

***

          Albastrul cerului vibra sub norii împinși de vânt... albastru sticlos, rece, scăpărând între umbrele și luminile zilei. În căsuța de lut albastrul plin de foc, plin de iubire se tăvălea, în trupul făpturii cu mâinile aspre ce rotea fusul cu dibăcie, ca o felină pe cerga mirosind a flori de câmp și iasomie.

          Își strânse broboada cu flori de in mai bine sub barbă, privind la icoană. Murmurul descânt abia se auzea. Cerea Cerului și Maicii să-i facă visul adevăr, privind către mine cu coada ochiului... doar Dumnezeu și ea știe ce, dar soarta, hotărâse deja.

          – Hai, maică, citește mai tare din abecedar, zise într-un timp răsfrânt de dorința mea de a ieși mai iute pe ulița satului.

          „Calul are părul sur. Numele lui e Suru. Suru are o coamă mare.

          – Uite, Suru sare.

          – Sari, Surule! spune Sandu

          Suru sare...”

          Eu cu gândul la fugă, deja mă vedeam pe spatele Surului, gonind către baltă, unde o ceată de pitici cu picioarele goale, călcau nisipul în loc, până ce picioarele se afundau adânc.

          – Citește și la ,,Ci”, o aud pe bunica, adevărată ursitoare, strigând amenințător, cu fusul îndreptat către vechiul abecedar.

          – „Uite, uite, vezi aici

          Cuibul unei rândunici,

          Iar în cuib,

          Cinci ouă mici?

          Vor ieși

          Cinci pui voinici.

          În curând vom auzi:

          Cip-cirip, în zori de zi.”

          – Maică, dar nu-s decât patru, că unul a căzut jos, joia trecută, mă trezii vorbind repezit și plină de amărăciune, privind cu ochii în lacrimi, chipul bunicii prins în vârtejul luminii.

          Înduioșată, cu lacrimile mele în geana ei de zeiță, șopti ca pentru sine:

          – Așa a vrut Domnul, că el știe rostul lumii. Hai, fugi afară, dar să nu-mi vii târziu... aduci rațele de la baltă, m-ai auzit?

          N-așteptai să zică de două ori. O urmă pe colbul drumului, se răsfira către cer, purtată de vântul ce se întețea cu fiece clipă.

          Casa cu brâul albastru fu cuprinsă de norul cenușiu. Trecut-au clipele ca mărgăritarele din ochii copilei și brâul de sineală se stinse odată cu Ursitoarea cu ochii albaștri ca al florilor de in.

        2. Ileana

 

          Locotenentul Sima a deschis ochii. Chipul lui pământiu, cu pielea lipită de oase, zăcea sub o pulbere de soare cernută printre ramuri. Durerea din coapsă îi sfredelea creierul. Era afară, întins pe o targă, sub adierea molcomă a vântului. Păsările au încetat să mai cânte, iar în jurul lui se auzeau doar gemete. A închis ochii să-și amintească ce s-a întâmplat...

     

          ...era într-un camion, împreună cu douăzeci de soldați din pluton. El a primit comanda lor. Trebuiau să ajungă într-un sat în care armata germană și-a făcut un depozit de muniție într-o clădire care cândva a fost un conac. Aveau ordine clare să distrugă depozitul cu orice preț.

          Se făcea dimineață. Cerul alb se trezea, somnoros. Abia se deslușea orizontul. Până departe, în zare, nu se vedea nicio explozie de obuz. Niciun avion în aer. Niciun semn de război. Tulpinile verzi de porumb, înalte de o jumătate de metru, se înălțau bucuroase  de-o parte și de alta a drumului.

          Camionul înainta încet pe drumul denivelat, plin de gopi. „Dom’ locotinent!”, a zâmbit a lu’ Rusu, un caporal mic și negricios, care se trăgea de pe lângă Cluj. „De nu era războiu’ ăsta, eram amu la sapă, pe hotar!”, a zis el, stârnind zâmbetul celorlalți camarazi. „Așa o fi, măi Rusule!”, a oftat locotenentul căzut pe gânduri.

          I-a privit pe băieți. Toți erau tineri. Cel mai în vârstă era Petrică, un găligan de treij’ și ceva de ani, dintr-un sat de la munte. Fiecare dintre ei ura nenorocitul de război, care a născut doar infamie din infamie și vanitate din vanitate. A văzut atâtea, de când era pe front, încât uneori simțea că mila i s-a tocit.

          Era îngrijorat. Se gândea cum să distrugă depozitul de muniție. Superiorii lui i-au spus că aviația aliaților era mult prea departe să ceară suport aerian, așadar trebuiau să se descurce cu ceea ce aveau. Simțea că a fost trimis la moarte. Se întreba ce vor zice băieții din pluton. Știa că e singurul responsabil pentru viața fiecăruia dintre ei.

          Pe la jumătatea drumului, camionul a început să facă mișcări în zigzag, semn că se trăgea asupra lui. La un moment dat, s-a oprit. Cu siguranță că au fost reperați de vreun avion german ori de o patrulă care avea în dotare mitraliere.

          Câteva gloanțe au străpuns prelata mașinii, lăsând să intre, prin găurile făcute, razele străvezii de soare. Unul dintre soldați a țipat. Și-a dus mâna la ureche. Un glonte i-a retezat o parte din ea. Un camarad de lângă el a rănjit. Locotenentul le-a strigat băieților să se arunce cu toții pe burtă, pe podeaua camionului.

          Cel cu urechea retezată s-a ridicat. Sângele-i șiroia pe gât în jos, către gulerul vestonului. A dat din mână a nepăsare când locotenentul i-a făcut semn cu mâna să se ghemuiască. A ridicat prelata camionului și a sărit.

          Sima s-a târât până în partea din spate și s-a uitat afară. O ploaie de gloanțe biciuia tulpinile tinere de porumb. Bucăți de pământ și de frunze se luau unele cu altele la întrecere în aer. Soldatul se clătina, cu mâna la ureche. Umbla încoace și încolo, tot șoptind ceva doar pentru sine. La un moment dat, s-a aplecat. A luat pământ într-o mână și l-a aruncat în sus. A țipat și a dus o mână la piept. În dreptul inimii i-a apărut o pată de sânge. A strigat: „Maica Domnului!” și s-a prăbușit, cu fața spre camion. Locotenentul s-a îngrozit. I-a văzut spaima din ochi și l-au podidit lacrimile...

 

          ...când i-a văzut chipul, aplecat deasupra feței lui palide, a scos un suspin. Oare astfel arătau îngerii? Chiar atâta frumusețe? A ajuns în Grădina Raiului, iar Dumnezeu i-a trimis această minune ca să...

          A gemut. Îl durea îngrozitor coapsa. Nu putea fi în Rai. Acolo nu exista durere. A murmurat: „Apă...”. Chipul cel frumos i-a zâmbit. Avea cei mai frumoși ochi pe care i-a văzut vreodată. A dus plosca cu apă la gură. I-a umezit buzele, iar el a sorbit cu nesaț. „Cine ești tu, făptură angelică?”, a întrebat el.

          Infirmiera i-a zâmbit. Un zâmbet rupt de lume și de timp. Boneta albă, cu semnul crucii roșii în mijlocul frunții, încadra un chip blând și liniștit. Câteva fire de păr au scăpat de sub strânsoarea bonetei direct pe fruntea umbrită de griji.

          S-a așezat pe pat lângă locotenentul Sima. I-a învelit picioarele. „Sunt soră medicală”, i-a răspuns. Vocea ei cristalină suna divin în urechile bărbatului. „Numele meu e Ileana”, a continuat îngerul, punând o mână pe fruntea fierbinte a locotenentului. „Dumneavoastră cine sunteți?”.

          Locotenentul a deschis gura să răspundă, însă o amețeală l-a luat ca din senin și a închis ochii. A simțit că se prăbușește într-un hău. Pesemne că așa o fi moartea, s-a gândit el.

          Câteva ore mai târziu, era într-un salon, întins pe un pat. Pereții din jurul lui erau albi, iar geamul pe care-l vedea undeva în fața lui avea gratii. În dreapta și în stânga, zăceau alții asemenea lui. Unul dintre ei urla de durere, cerând morfină. O infirmieră s-a apropiat de patul lui.

          Locotenentul Sima a vrut să se ridice în capul oaselor, să zărească chipul infirmierei, însă o durere cumplită i-a săgetat piciorul de la șold până în vârful degetelor de la picioare. A gemut și a strâns tare din pleoape. Și-a scuturat capul vrând să alunge din minte  acea zi în care...

 

          ...„Scapă cine poate!”, a răcnit, când tot mai multe gloanțe ciuruiau prelata și mușcau din podeaua mașinii. Soldații s-au târât pe burtă și s-au prăvălit din camion. Au luat-o care încotro pe câmp, printre tuleiele verzi de porumb. Locotenentul Sima s-a ghemuit lângă roata din spate a mașinii încercând să privească în oglinda retrovizoare. A reușit să vadă trupul căzut într-o parte al șoferului și a înțeles. A înjurat și s-a aruncat la pământ. Maiorul, superiorul lui direct, l-a trimis la moarte sigură.

          Și-a pus mâinile în cap. S-a auzit un urlet ca al unui lup, în nopțile lungi de iarnă. Și-a ridicat capul ca să-l vadă pe Petrică, găliganul, umblând înnebunit în cerc. Din burtă i se revărsau mațele, până pe pâmânt. Încerca să le țină cu o mână, trăgându-le după el. Din partea aceea venea un miros groaznic.

          Locotenentul a suspinat când o arsură în coapsa stângă l-a țintuit locului. A vrut să se ridice, însă durerea ce a simțit-o l-a făcut să strângă din dinți. „Domn’ locotenent!”, a auzit o voce. A clipit. O mirare de o secundă, două, cel mult. După aceea n-a mai știut nimic...

          Pe locotenentul Sima l-au găsit lângă roata din față a camionului. Era căzut pe spate, cu capul în jos. Încă sufla. Rana de la coapsa stângă i-a mânjit vestonul și cămașa cu sânge negru. Fața și gâtul îi ardeau. Dintre toți soldații, a scăpat doar caporalul Rusu, care a reușit să se întoarcă la liniile lor și să povestească măcelul.

          Când brancardierii l-au urcat pe o targă, în lumina palidă a lunii, locotenentul a scos un geamăt. Atunci, cei doi au alergat înnebuniți cu targa, strigând: „Trăiește! Trăiește!

 

          ...Ileana a închis ochii și s-a lăsat cuprinsă de amintiri. La Colegiul de fete, unde a înscris-o dascălul Teodoreanu, să devină dăscăliță, a făcut un an și jumătate. A început războiul. S-a decretat stare de alertă. Bombardamentele au distrus mai bine de jumătate din oraș. Nu s-a mai putut întoarce acasă, în satul ei, din cauză că liniile ferate erau distruse. Împreună cu câteva colege s-au înrolat voluntare la Crucea Roșie, ca să îngrijească răniții de pe front. Astfel a colindat toată partea de sud a țării, până a ajuns în Transilvania.  

          A întins mâna și i-a tamponat fruntea locotenentului Sima care delira, cuprins de febră. Dintre buzele lui ieșeau sunete dezarticulate. A privit chipul bărbatului de nici douăzeci și cinci de ani și a suspinat. Avea trăsături frumoase, chiar dacă barba țepoasă i-a năpădit obrajii. „Salvează-l, Dumnezeule!”, a murmurat ea, ținându-i în continuare o batistă umedă pe frunte. „E încă tânăr...”.

          Se gândea la fratele ei Mihăiță și la Rafila, mamă-sa, rămași acasă în sat. Le scria în fiecare săptămână câte o scrisoare, însă nu știa dacă ajungea la ei. Ea se deplasa acolo unde era nevoie de infirmiere, iar serviciile poștale de multe ori nu funcționau. Ultima dată a primit scrisoare de acasă în urmă cu patru luni, pe când ea se afla în preajma Ploieștiului. I-a scris Mihăiță, cu scrisul lui frumos și caligrafic.

          Copilul îi scria că sunt bine amândoi și că le e tare dor de ea. Scrisoarea avea patru pagini, iar Ileana o purta cu ea peste tot. Printre altele, Mihăiță i-a mai scris că dascălul Teodoreanu se ocupa în continuare de copii, la școală și că în sat toți așteptau cu sufletul la gură vești de pe front.

          Fata citea toate gazetele care-i cădeau în mână să vadă dacă războiul a ajuns în satul ei sau l-a ocolit. Unii dintre soldații răniți care veneau din acea zonă spuneau că armata ungară a făcut prăpăd prin câteva sate din Ardeal și din nordul țării, iar Ileana ofta, cuprinsă de griji.

          „Iarăși tu, Chip de Înger?”, a șoptit locotenentul Sima, deschizând ochii. Ileana i-a zâmbit. El a încercat să surâdă, însă s-a strâmbat de durere. „Apă!”, a ieșit dintre buzele lui uscate.

          Fata a ridicat plosca de lângă piciorul patului și a apropiat-o de gura bărbatului. El a simțit că se cufundă în ochii ei limpezi și adânci în timp ce sorbea cu nesaț. „Dumnezeu mi te-a adus! Vrei să rămâi cu mine până la sfârșitul veacurilor?”...

 

 

 

        3. Gânduri de la mine, târfa ta, pentru tine, iubitul meu bosumflat!

                         

          Aproape final de iulie. Aproape două săptămâni. Te-am tot chemat în gândul meu, cu lacrimi ce mi-au mototolit chipul de când ai plecat, trecându-mă prin toate stările: revoltă, ură, furie, nepăsare, deznădejde…

          Așa am crezut mult timp atunci, demult, când vorbeam cu tine și-mi trimiteai câte o privire sau replică tăioasă, ca de departe. Pentru ca în câteva minute să mă învălui pe loc cu tot ce erai tu. Mult timp nici nu am constientizat vraja, puterea pe care le aveai asupra mea, nu le-am recunoscut. Erau o atracție si o conexiune cu atât mai inexplicabilă cu cât ne masacram prin cuvinte.

          Întotdeauna am admirat ideile și punctul de vedere cu care îmi ripostai. Erai sofisticat și simplu totodată, în același timp și pe rând. Din luptele noastre intelectuale s-a născut conștientizarea că între noi se întâmpla ceva nespus si care trebuia confirmat, trăit, asumat.

          Într-un fel, acum, la ultima noastră întâlnire, m-am simțit, în mod bizar, ușurată. Ceva nu a mers cum trebuia. Nu m-ai îmbrătișat, nu m-ai sărutat, ai intrat relaxat, întrebându-mă ca și când ieri, nu acum 11 ani, mă văzusei ultima dată: „Ce faci?’’. Te învârteai în loc, iar aerul se schimba în jurul tău. Eu abia mai respiram, căutând să văd dacă și de unde mai eram. Mă priveai ciudat de calm,  într-un amestec tensionat de dorință, nerăbdare si furie. Un soi de admirație reprimată. Undeva la jumătate de drum între gânduri. Te grăbeai poate. Erai, ești neschimbat. Așteptasei momentul de ceva vreme, se pare. Altfel de ce ai fi venit după atâta timp în care nu am mai știut nimic unul de celălalt ?…  Da, reprimat, detașat, încercând să-ți domolești flacăra care te țintuise cu ochii într-ai mei. Erai deja in mine, așa mă priveai… Așa cum erai atunci, când ne iubeam. Până când, într-un final de zi și de rost al vieților noastre, te-ai decis: să nu-ți asumi ce simți. Ai decis tu pentru amândoi. Dar nu mai vreau să dau vina pe tine. Vina pentru suferința noastră, a oamenilor, este  aproape întotdeauna doar a noastră. Pentru că avem așteptări, pentru că forțăm lucrurile, pentru că punem prea multe întrebari sau, uneori, dăm raspunsuri înainte de a fi cerute. Pentru că ne agățăm cu disperare de ce nu putem avea.

          Așa cum mă hrănesc eu pe interior, cu tine, prin tine, dintotdeauna! De când ai hotărât că, deși lumea ta și a mea se armonizau perfect și că sufletele noastre vibrau la unison, tu le-ai smuls cu brutalitate unul din brațele altuia și le-ai trimis cu ură pe două maluri uriașe separate de un hău imens. Pe care am încercat acum, amândoi, să-l umplem. N-am făcut decât să aruncăm cu pietre si noroi. Și am rămas să ne privim sec si trist, fiecare de la înălțimea lui și de la o imenconsurabilă distanță. Mă simțeam ușurată pe de-o parte, ziceam. Era prima oară după opt ani în care eram a altuia. Într-un anume fel. Eram ușurată că nu-l  înșelasem în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, cred că mă înșelasem pe mine. O parte din mine a fost acolo în febrilitatea cu care abia puteam să  respir, în sfiala de fetiță redescoperită goală, amestecată cu dorința și disperarea femeii îndrăgostite de a mă bucura de tine… Pe de altă parte, sufletul meu era acasă, în așternuturile calde și cunoscute,  nu în cadrul nefamiliar al unei camere de hotel, lângă tine.

Nu m-ai lăsat să te sărut. Ai început, ca beat, să-mi explorezi adâncimea, țipând exaltarea de a mă regăsi caldă, primitoare, în tremurul umed al nevoii de tine. Nu mai credeai că și eu te doream la fel de dureros de mult? Că așteptasem ziua aia cu atâta ardoare, încât atunci, lângă tine, îmi amorțise orice gând? Eram goală, cu totul și goală de mine însămi. Nu știam decât că trebuia să-mi potolesc  setea de tine. Voiam să fim. Fără întrebări, fără vreun răspuns. Să ne avem, reavem, reluăm, obosim, dormim, iubim… Iar si iar!

          Ai căutat să mă simți pe toată lungimea degetelor, bucurându-te de fiecare juisare care te scălda în surpriză și în dorință. Mă tot priveai cu sete, cu înfrigurare. Mă frământai și mă devorai ca să mă doară. Voiai să fii sigur că erai acolo, în mine, că puteai să mă palpezi până la os. Să mă mângâi, să mă scotocești, să te insinuezi în mine ca să-ți rămână urma fierbințelii din mine în pielea ta. Atâta dor de explorare, de dezordonare, de  furie, de rasturnare de tot!  Atâta senzualitate pe care voiai să nu o pierzi… Trebuia să mă amprentez în palmele tale. Am simțit cum vrei să mă modelezi la propriu. Poate era felul tau de a mă domina, de mă pune la punct, de a fi Pigmalyonul meu. De a ști că nu  mai am niciun cuvânt de spus. Că rămâne cum ai stabilit tu. Că, de data asta, dictezi tu! Ca să ne putem târî viețile mai departe! Fără noi…

          Ai continuat să mă cauți, scotocindu-mă cu respirarea întretăiată. Nici nu puteam să te ating, nu apucam. Te-ai oprit cale de câteva secunde ca să privești, aproape fără suflu, acel colț sacru de lume, mic și puternic izvor de viață în care altădată te pierdusei. Și în care acum încercai să te regăsești, să te pui la loc, pe tine, cel care te dădusei mie inexplicabil, irecuperabil, așa cum nu te știusei vreodată că puteai fi. Doar fusesem prima, așa mi-ai spus, nu? Sau a fost doar o parte din arsenalul seducției?? Ca basmul să continue sublim!

          Acum nu mai aveai sfiala de la 19 ani! Mi s-a părut că grăbești lucrurile. Am întors capul. Ai insistat. Voiam să fiu a ta, dar nu așa… Sau nu doar așa!  Atunci s-a produs declicul. Pe loc, fără tăgadă și fără cuvinte. Apoi te-am iubit așa cum voiai tu. Eu, pe care o ținusei la distanță atâția ani… Eu, pe care o iubisei neașteptat, total și  iremediabil. Fără speranță. Dacă nu cumva nu-ți dormisem în suflet mereu. Sau în minte. Mi-a fost frică de momentul în care-ți voi simți gustul. acela pe care nu-l mai simțisem niciodată! Fierbinte și înțepător, inundându-mă, intruziv. Cu ochii în ai tăi! Îmi fusese dor de tine, îmi fusese disperare! Mi-era încă! Te uscasei. Eu eram însă acolo, hămesită într-un soi de amețeală amestecată cu dorința de contopire dospită în ani. Lipsea ceva… Fragmentul de noi pe care-l lăsasem în apartamentul din micul oraș în care ne cunoscuserăm. Nu eram fericită decât pe jumătate. Te simțisem, te avusesem, într-un fel nou, incandescent, necunoscut și care mă speriase. Aș fi vrut să facem dragoste. Tu trebuia să te reîncarci. Am crezut că după ce aduci apa de jos, pe care o uitasei la recepție… Nu te-ai mai întors. 

          „Mi-e dor sa fiu iar in tine și să te simt!’’

          Cu asta cum rămâne, iubitul meu bosumflat? Iar o să o lăsăm să ne stigmatizeze ani în șir... Iar nu o să dormim căutându-ne prin așternuturi, lihniți de noi, printre umbrele visurilor lăsate pe perne! De ce nu ai rămas să mă exploatezi, sa mă ai așa cum voiai, cinic, mecanic și fără milă? Trebuia să rămâi și să mă siluiești. Să-mi arăți câtă experiență ai dobândit! Câte ai învățat din căldura altor paturi… Voiai să facem sex! De ce nu te-ai întors? Ai simțit oare că o parte din mine nu era acolo? Că ființa mea se lupta cu toți atomii să-și găsească drum spre tine, cel care erai și pe care l-am știut dintotdeauna ca pe ecoul meu? Trebuia să ai rabdare, să fi înțeles că nu mă puteai lua chiar exact din momentul acela în care mă lăsasei atunci, muribundă… Că între timp, spațiul meu interior a capătat și alte sensuri. S-a îmbogățit, a înflorit, s-a fortificat. Că te iubesc tot așa cum te-am iubit atunci, dar că am învățat că, asemeni ție, pot să te abandonez pentru o vreme și să îmbrac straie sufletești cu care să mai pot iubi. NU te puteam aștepta! Iar acum nu poți să vii și să ceri să te suprapui natural  peste sufletul meu… Pur și simplu, nu poți! Nu sunt Patul lui Procust pentru tine.

          Eram fericită. De acum nu voi mai fi. Sper doar să pot să trăiesc cu amintirea asta suficient de  firesc încât să nu mai plâng, înțelegând că ai plecat fără un cuvânt. Neînțelegând! M-aș ofili fără iubirea asta. Iar fără iubirea asta, eu nu mai sunt aceeași… Am dat de tine și m-am schimbat. Brusc. Și pentru totdeauna! Sau, cine știe, doar m-am descoperit! Din dorință, din patimă, din iubire… Sau poate din neiubire! Sper să fie suficientă experiența de acum pentru încă vreo câțiva ani înainte, încât tu, iubitul meu bosumflat, să nu poți fi complet cu nimeni. Niciodată! Să te urmăresc din umbră! Să-ți suflu în ceafă cu amintirea acelor nopți și a acelei nebunii care m-a făcut să sparg tiparele…

          Ar fi putut fi banal, aș fi putut să mă prefac! Dar te iubeam deja și trebuia să-ți arăt! Cât erai acolo! Undeva, în adâncul sufletului cred că știam că vei pleca repede. Că nu te așteptai să fiu în completarea ta! Că nu te așteptai să fim!  Așa de diferiți! Și așa de însetați de noi! Înfometați de timp. Tu voiai viitor. Mie mi-erai prezent și trecut. Acela în care te visasem, așteptasem cu fiecare tresărire lăuntrică. Și ai venit exact când îmi luasem gândul. Și te-am iubit. Încă te iubesc… Așa cum tu nu poți să crezi! Nu poți sau nu vrei să înțelegi că după câteva zile împreună și două nopți de pasiune, am ramas nedezlegați. Blestemați să fim noi. Mereu... Ca o continuare a unuia prin celălalt! Eu sunt cu altcineva de ani buni, tu, la fel, iar cu toate astea, ne-am văzut o dată, încercând să nu ne pese. De nimic, de tot și de orice. Și n-am putut. N-am putut să nu ne pese… N-am putut să fim doar doi oameni care fac sex. Am fi putut să facem doar dragoste!  Dar ne-au gâtuit amintirea și emoția gândului că am fi putut simți din nou. Că am fi putut muri din nou! Și nu trebuia! Nici atunci nu a trebuit! Ne-au fost și ne-au rămas atâtea împotrivă… O lume întreagă aproape! Și atunci, îmi spune cineva, iubitul meu bosumflat, de ce a fost să fie când nu te mai așteptam, dacă nu a fost să rămânem? Și de ce ne-am reîntâlnit acum cu sufletele în ochi? De ce nu am putut fi târfa ta? Așa cum îți doreai… Să nu mă fi implicat, ca să nu te implici și tu? Să nu fi fost deja implicată? De ce a trebuit să te iubesc atât de imposibil? De ce nu pot să cred că nu mă mai iubești? De ce ai fi venit când știai cât te răscoleau ochii mei? De ce să vrei să te chinui?? De ce să crezi că, măritată fiind, tu te-ai șters??? Nu știi că nu am cum să șterg vreodată din suflet zâmbetul tău sprințar și felul tău  deschis de a iubi viața și oamenii? Și puterea de a renunța la tine pentru armonia celor din jur ?… Și sensibilitatea ta la detalii, nesațul cu care furai din mine respirația pe care mi-o învățasei ca pe a ta, vulnerabilitatea cărnii tale la căldura cu care te iubeam sau la răceala cu care ma întristam?

          Acum crezi, desigur, că am fost o rătăcire… O boală care nu a recidivat niciodată. Dar oare în care nopți te-ai trezit cu gândul la mine? Întrebându-te cum ar fi fost în a treia noapte, în a patra?... Tu care ești în stare să mă povestești până în vârful picioarelor, iubitul meu bosumflat!

          Vrei să-ți mai spun ce mai cred? Că acum nu ai știut cât să fii Făt-Frumos și cât Zmeu, unde să devii  iubitul și unde clientul unei prostituate de lux pe care nu ai putut-o uita niciodată. Și care nu și-a cerut prețul decât în ochii tăi! Mi-ar fi fost suficient. Mi-ar fi pentru toată viața... Dacă ai vrea! Nu ai știut cât să fii bun și cât rău, unde să fii tandru și unde doar carnal,  de unde să mă apuci și în altă parte să te oprești! Nu ți-ai dat voie să te desfășori, iar eu nu am putut să cred. În dragoste trebuie să ai incredere… În ceea ce avem, în ceea ce a fost, în ceea ce ar putea fi! Ca pentru ultima oară… Eu nu am găsit ce să pun în locul tău și jur că te voi bântui și pe lumea cealaltă, pentru că ai plecat din nou, da? Îmi voi căuta sufletul în tine chiar și în alte vieți. Am auzit că există, pentru din ăștia ca noi care nu au fost în stare... Să nu rătăcim degeaba prin Universul ce-și caută echilibrul prin iubire, de la începutul timpului!

 

       4. Minunea

               

          Întâmplarea se înscrie în rândul acelora care nu pot fi uitate. O ascultasem cu sufletul la gură. Cel care mi-o relatase o făcuse la o distanţă apreciabilă de momentul când o trăise, după multe incertitudini, ezitări. Se temea, s-a confesat el, înainte de a începe relatarea, să nu fie ironizat. „Poţi să nu mă crezi, să mă acuzi că fabulez, dar să nu mă iei peste picior”. Am dedus că mai încercase o astfel de destăinuire şi suferise o decepţie. Acum intenţiona să repete gestul pentru că, se va justifica în final, nu mai putea ţine în el întâmplarea, voia să o facă cunoscută, poate chiar să devină o învăţătură pentru o parte dintre cei care vor lua cunoştinţă despre ea. În ceea ce mă priveşte nu aveam o astfel de intenţie, nu mă caracteriza o asemenea atitudine, când apreciam că interlocutorul meu – oricine ar fi fost acesta – exagerează sau mă minte îl lăsam să-şi termine vorba şi apoi îmi exprimam părerea, îndoiala, neîncrederea în cuvinte pertinente, chiar şi atunci când intenţia de mistificare se vedea şi de pe Lună.

          Cu atât mai mult în situaţia lui, care îmi relatase o poveste de suflet ce îl marcase puternic, îi schimbase convingerile, îl ajutase să vadă viaţa dintr-o altă perspectivă, să privească în jurul său cu mai multă înţelegere şi bunătate, să fie iertător în acelaşi timp; o poveste care mi-a mers la suflet, m-a emoţionat, în adevărul căreia am crezut de la bun început, fără să-mi pot explica şi motivul.

          O vreme am lăsat-o acolo unde o depozitasem, într-un colţişor al sufletului pe care îmi plăcea să-l numesc „raftul cu amintiri frumoase”, convins fiind că, asemeni altor fapte rânduite aici, mai devreme sau mai târziu mă va trage de mânecă, mă va atenţiona discret că a sosit momentul să o scot la lumină, să o prezint oamenilor, să o transmit mai departe, fie prin viu grai, fie prin scris.

          Şi cum autorul, şi în acelaşi timp eroul povestirii, m-a avertizat că nu doreşte să fie în centrul atenţiei, că nu agreează publicitatea, voi relata întâmplarea respectivă ca şi cum aş fi trăit-o personal...

          De la un timp simţeam dureri în zona pelvisului. Nu aveau o periodicitate regulată, nu erau legate de o activitate anume şi nici de consumul unor mâncăruri, cum m-a avertizat un verişor să fiu atent la ce alimente consum. Nu erau nici de intensitate prea mare, dar ele existau şi aş minţi să afirm că nu mă deranjau. Disconfortul se amplifica atunci când erau alte persoane de faţă pentru că ar fi trebuit să răspund unor întrebări incomode, la care nici eu nu cunoşteam răspunsul şi să suport compătimirile lor care îmi dădeau senzaţia unui neputincios. Şi cum îmi făcusem un obicei de a mă plânge soţiei tot mai des, la un moment dat, iritată de insistenţa mea, mi-a replicat:

          – Nu mi te mai plânge, eu nu sunt doctor şi nu ştiu ce remediu să îţi ofer. În plus produci şi întreţii în mine o stare de nelinişte care numai bine nu îmi face. Singurul sfat este să mergi la un specialist care să te consulte şi să-ţi prescrie tratamentul adecvat.

          Şi începând din acel moment a pus presiune pe mine întrebându-mă zilnic, uneori şi de două ori, când am de gând să fac pasul hotărâtor, pentru a scăpa de durere, şi să mă prezint la un consult.

          Şi într-o toamnă superbă, după ce am terminat toate muncile câmpului, am solicitat sfatul unui specialist. Mi-a cerut să îi descriu durerea, m-a palpat în zona respectivă, dar nu a descoperit nimic. M-a întrebat cum stau cu rinichii. „Bine!” – am exclamat sigur pe mine, convins că organul respectiv este sănătos tun, nu are ce-mi reproşa privind grija faţă de el. Probabil i s-a părut că vocea mea are o nuanţă de neîncredere, pentru că m-a privit ca şi cum ar fi vrut să-mi reproşeze că pun la îndoială priceperea lui şi nu am mai spus nimic, deşi intenţionasem să-l asigur încă o dată că rinichiul este bine mersi. M-a pus totuşi la ecograf. „Ce bine, domnule!? – m-a luat la rost. Ai ditamai tumoarea la rinichiul drept”. Şi m-a trimis la tomograf pentru o analiză mai amănunţită.

          Aici o altă surpriză care m-a blocat: aveam o tumoare şi la ficat. Zilele care au urmat nu le voi putea descrie niciodată. Mă simţeam pierdut, distrus, cu moralul la pământ. Atunci şi în zilele următoare am căutat o explicaţie – deşi nu ştiam la ce mă putea ajuta –, cum reuşisem, Doamne, această „performanţă” de a mă trezi cu două tumori, de naturi diferite, când ştiam că nu făcusem abuzuri la viaţa mea? Ei, bine, mai întrecusem uneori măsura, mai sărisem calul, cum se spune, nu prea des, însă, aşa ceva nu mă caracteriza, dar nu simţisem de-a lungul anilor vreo durere, înţepătură sau ceva similar care să-mi trezească neliniştea, să mă determine să apelez la un consult medical amănunţit. Nu găseam, deci, un răspuns şi scormoneam tot mai adânc, căutare care, ciudat, îmi făcea totuşi bine, mă ţinea într-o zonă unde viitorul, adică preocuparea privind ce se va întâmpla cu mine, trecuse în plan secund.

          Tremura carnea pe mine de frică, gândul la operaţia care mă aştepta, de care nu am putut face abstracţie, oricâte eforturi am depus, mă îngrozea. Plecând de la tomograf, în apropierea secţiei la care eram internat, un alt gând, la fel de devastator, m-a lovit în moalele capului: pentru a nu-i speria, ce le voi explica soţiei, copiilor? O sumedenie de motive îmi zburau prin cap, nu mă puteam opri la niciuna pentru că se alungau una pe cealaltă, cea din spate o împingea pe cea din faţă în încercarea de a rămâne în prim plan, dar şi ea era înlăturată de următoarea, nedându-mi astfel posibilitatea să mă concentrez, să le analizez pe rând, să văd în ce măsură pot fi sau nu liniştitoare pentru ai mei, adică să nu creeze o nelinişte vecină cu panica, pentru că o temere tot ar fi apărut, dar o voiam cât mai mică şi ţinută în frâu, dacă era posibil. Până la urmă am reuşit să mă debarasez de ele, să optez pentru adevărul întreg în faţa soţiei şi pentru o jumătate de adevăr spus copiilor. Acestora le-am vorbit doar despre tumoarea renală pentru a nu-i speria prea mult într-o perioadă când aveau nevoie de linişte pentru pregătirea şi susţinerea cu succes a unor examene.

          Am mers spre sala de operaţii – scuzată fie-mi expresia – ca boul la abator. Eram un animal în mişcare, creierul mi se golise de tot, nu eram în stare nici numele să-l rostesc pentru că, odată cu celelalte informaţii, fusese şters din memorie. Habar nu aveam pe unde merg, în ce direcţie mă îndrept, norocul meu consta în faptul că o asistentă – poate realizase că sunt incapabil să mă mişc singur, poate mai trăise astfel de situaţii cu alţi pacienţi – mă ghida ca pe un orb ţinându-mă de mână, simţeam căldura ei în tot corpul, singurul lucru de care am fost conştient şi faptul că cineva avea grijă de mine m-a ajutat să nu o iau razna. Distanţa nu era mare, de la parter la etajul unu, dar cum timpul se oprise şi el pe loc, trăiam senzaţia că urcuşul nu se mai termină. Când am intrat în sala de operaţii o altă asistentă m-a luat în primire, am simţit că unda de căldură nu mai avea aceeaşi intensitate – probabil din cauza mănuşilor chirurgicale pe care le purta, mi-am explicat mai târziu –, dar, până să reacţionez în vreun fel, am fost întins pe masă şi mi s-a făcut anestezia. Şi brusc s-a rupt tot filmul...

          Când m-am trezit eram la terapie intensivă. Nu ştiam dacă este aceeaşi zi în care fusesem operat sau următoarea. Dar nici puterea de a întreba. Aţipeam şi mă trezeam gemând, iarăşi aţipeam şi reveneam la realitate însoţit de aceleaşi gemete. În puţinele clipe de luciditate vedeam o asistentă care trecea pe la paturile celorlalţi suferinzi. Mă stăpânea o dorinţă, să se oprească şi lângă patul meu, să mă întrebe cum mă simt, convins că aceste trei cuvinte îmi vor face bine, mă vor obliga să rostesc un răspuns şi astfel vor înlătura în bună parte letargia în care mă aflam. Dar nu s-a întâmplat şi am aţipit aproape instantaneu. La un moment dat lângă mine a apărut doctorul care mă operase. De cât timp mă studia? L-am auzit ca prin vis chemând pe cineva şi spunându-i:

          – Duceţi-l în sala de operaţii şi pregătiţi-l pentru o nouă intervenţie.

          Despre mine era vorba sau despre altcineva? Până să mă dumiresc mi-am pierdut iarăşi cunoştinţa. Când mi-am revenit o voce îngrijorată îl anunţa pe doctor că „bolnavul nu a semnat declaraţia prin care acceptă o nouă intervenţie chirurgicală”. Şi iarăşi m-am întrebat dacă despre mine este vorba sau nu. Şi nu m-am lămurit pentru că am simţit o înţepătură şi am căzut într-un somn adânc...

          Şi astăzi, după atâţia ani, mă întreb dacă am semnat sau nu acea hârtie. Răspunsul nu mai are nici o importanţă, totuşi interogaţia a rămas atârnată undeva în mine şi din când în când iese la suprafaţă cu dorinţa de a fi lămurită. Deşi nu îmi amintesc absolut nimic, bănuiesc că da, de vreme ce am fost operat din nou. Când mi-am recăpătat luciditatea, soţia mi-a adus la cunoştinţă şi motivul celei de a doua intervenţii chirurgicale: cheagurile de sânge nu se eliminau prin drena montată.

          În seara zilei în care am fost readus în secţia de urologie, unde eram internat, m-am simţit foarte rău. Senzaţia că nu mai apuc dimineaţa zilei următoare se transforma, cu fiece minut trecut, în convingere. Am rugat-o pe asistenta de serviciu, venită să aducă medicamentele pentru tratamentul de seară, să noteze numărul de telefon al soţiei pentru a o anunţa în eventualitatea că se întâmplă ceva rău cu mine. A refuzat şi a încercat să mă îmbărbăteze. Nu a insistat prea mult, era o oră de vârf în activitatea ei şi a părăsit salonul preocupată să-şi onoreze atribuţiunile ce-i reveneau. De altfel nici nu era nevoie să noteze numărul, mi-a reamintit un coleg de salon, la internare mi se solicitase şi dădusem informaţii despre cum se putea lua legătura cu un membru al familiei. În starea în care mă aflam, însă, numai la asta nu mă gândisem.

          Pe peretele din dreapta uşii era o icoană. Nu vedeam prea bine ce reprezintă, starea de ameţeală nu mă părăsise, probabil pastilele înghiţite nu îşi făcuseră efectul, şi nici lumina din salon nu mă ajuta prea mult. Nu ştiu cărui imbold am dat curs, cine mi-a luminat gândurile şi m-a îndemnat să procedez astfel. Mi-am spus că este bine să-mi închei viaţa împăcat cu mine însumi şi cu lumea. Privind spre icoană mi-am cerut iertare tuturor acelora cărora, inconştient îmi place să cred, le făcusem rău, faţă de care greşisem şi avuseseră de suferit din cauza unor vorbe, gesturi sau acţiuni ale mele. După care i-am iertat pe toţi cei care, inconştient, îmi place să cred, au acţionat, s-au purtat necuviincios faţă de mine şi mi-au produs suferinţă. Şi în final m-am rugat la Dumnezeu, cum şi cât mă pricepeam, ca şi unii şi ceilalţi să aibă parte numai de bine.

          Nu mă credeam în stare să fiu atât de calm într-un asemenea moment.

          Apreciind că mi-am încheiat socotelile cu această lume am căzut într-un somn greu...

          Un vis, pe care nu l-am uitat, mi-a bântuit la început şi mi-a luminat la final somnul.

          Eram într-un labirint mare şi întunecos. Pereţii culoarelor erau formaţi din râme, aşezate în poziţie verticală, una lângă alta, lipite, aş îndrăzni să afirm, de vreme ce nu se vedea o geană de lumină printre ele. Spaţiul era strâmt, la fiecare mişcare atingeam râmele şi o senzaţie de rece, amestecată cu silă, cu greaţă, îmi dădea o stare de vomă de care nu reuşeam să scap, deşi încercam din răsputeri. Şi totuşi reuşeam să mă mişc, căutam cu disperare o ieşire pe care nu o găseam sau poate nici nu exista, cum am gândit la un moment dat. Aveam senzaţia că mă deplasez într-un cerc, că mai trecusem prin acele coridoare şi îmi frământam mintea să găsesc o modalitate prin care să mă orientez, eventual să fac un semn care să mă avertizeze că pe acolo trecusem, că drumul nu duce nicăieri şi să caut alte coridoare care să mă conducă spre ieşire.

          Brusc, în faţa mea s-a făcut lumină şi am putut vedea un pelican înghiţind râmă după râmă, până nu a mai rămas niciuna. După care s-a făcut nevăzut. Eram singur pe o pajişte însorită, de un verde tulburător. Pe cer pluteau agale nori albi. Pe cel aflat în centru, stătea un bătrân îmbrăcat în alb, având un toiag într-o mână, cu un chip blajin, părea un bunic privindu-şi cu dragoste, cu înţelegere, cu blândeţe nepoţii pe care-i scosese la joacă. Când norul a ajuns deasupra mea m-am trezit. Mă simţeam bine, chiar foarte bine având în vedere complexitatea operaţiei suferite, dar şi clipele grele prin care trecusem în seara zilei precedente.

          Instinctiv am privit spre icoana de lângă uşă. Cu privirea limpezită acum şi la lumina zilei nu mi-a fost greu să-mi dau seama că bătrânelul din visul meu semăna cu cel din icoană, era Tatăl Ceresc.

 

        5. Apa din cuvinte

                  

          – Tată, îl întrerupse din peroraţii, fiul lui, Albert, de unsprezece ani, îţi aud gândurile... Ai uitat că, din punct de vedere energetic, conştiinţa este întreţinută, chiar stimulată de motive şi emoţii? Câmpul semantic al cuvintelor pe care i le spui sau i le transmiţi prin vibraţii, că nu te-am mai auzit vorbind cu vocea, doar cu gândul, se suprapune...

          – Cui s-ar suprapune?

          – Câmpului perceptiv, că e lucidă, tot timpul ne întreabă de ce nu vine cine trebuie să vină.

          Poate chiar tu îi transmiţi acea energie. Uite ce am găsit într-una dintre ultimele cinci cărţi pe care mi le-ai lăsat să le citesc: „Nu e bine să emitem gânduri negative, căci ele se vor întoarce într-un fel sau altul de unde au plecat şi mult amplificate în puterea lor negativă, fiindcă, în călătoria sa, gândul negativ a mai captat şi alte gânduri negative de vibraţie joasă. ...Pentru păstrarea armoniei câmpului bioenergetic, ajutorul vine de la particulele care se transformă prin epifiză şi echilibrează planul emoţional... Fiecare gând neformat încă, nepronunţat, deja a şi ajuns la destinaţie. Fiecare gând formează în câmpul eteric o formă energetică de sine stătătoare. Gândurile de aceeaşi polaritate (fie pozitivă, fie negativă) se adună, se măresc în volum.” Să nu mă întrebi care carte, care autor, că ştii răspunsul, şi nici nu e relevant acum cine a spus, ci mai degrabă ce a spus. De altfel, nu înţeleg cum de te afectează atât fenomenul trecerii, să nu spunem în nefiinţă, ci într-o altă formă de energie: e ca şi când ai fi distrus, doar pentru că dimineţile se sfârşesc înainte de miezul zilei, iar serile odată cu întunericul. Sunt lucruri la fel de fireşti. Şi, pe lângă toate acestea, e vorba de un trup învechit, cârpit şi căptuşit cu fier, în urma numeroaselor operaţii, am putea spune materiale de construcţie sau reconstrucţie care înveleau precar un suflet deja ofilit.

          – Nu te întreb din ce carte, nici nu cred că ai citat, cred că ai interpretat, dar acest lucru nu mi se pare, aşa cum ai spus,  important. Mă surprinde că gândeşti ca majoritatea celor din generaţia ta. N-aş spune că nu e o gândire sănătoasă, dar speram să te diferenţiezi cumva de nonşalanţa congenerilor tăi. Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar, în tradiţia japoneză, există o artă numită kintsugi care foloseşte, pentru repararea obiectelor crăpate sau rupte, materiale preţioase cum ar fi aurul sau amestecuri care conţin aur. În acest fel, obiectele reparate devin mai valoroase decât erau înainte de a suferi aceste degradări. Acest trup învechit, cum l-ai numit destul de jignitor, pentru auzul meu, este acela în care eu am investit aurul recunoştinţei că mi-a dat viaţă şi că a întreţinut această viaţă, cu sacrificii de neînţeles, uneori.

          Ştia povestea cea atât de frecvent relatată de rude şi cunoscuţi, îl plictisea teribil să fie martorul neputincios al reiterării ei, dar, credea el, în subsidiar, că a retrăi volens-nolens tragedia genezei sale este o formă de expiere a păcatului de nu fi fost cooperant.

          S-a născut greu, după un travaliu de aproape o săptămână, lucru nemaiîntâlnit de mamoş, în toată cariera lui. Nici la specializările din Anglia nu studiase vreun caz de o aşa dificultate. Se întorsese de acolo cu un bagaj substanţial de cunoştinţe despre tot felul de naşteri, dar ca aceasta nu mai întâlnise. Gody, botezat astfel după replicile doctorului (o, God, o, God!), la fiecare zvâcnire a lui în pântecul matern, era ascultat cu un fel de pâlnie, prin care viaţa se lupta cu moartea iminentă a celor doi: mamă şi copil.

          – Ăsta vine tot cu picioarele înainte, că de aia nici nu vine, pare că mai mult se duce, îi explica doctorul asistentei care, îngrozită de chinurile mamei, se ruga la icoana agăţată de antecesoarea ei pe peretele casei de naşteri:

          – Întâmple-se orice, zicea ea, numai să se termine odată, că nu mai putem continua aşa! De unde o mai fi având biata femeie putere să se vaiete?

          – Să se vaite, răspunse doctorul, arţăgos, ca şi când venirea pe lume a bebeluşului ar fi depins de cine ştie ce norme de ortoepie care le scăpau amândurora...

          – De asta ne arde nouă, acum, domn’ doctor, de cum se zice una sau alta, când femeia e jumătate moartă şi nici un semn că va scăpa de calvarul naşterii? Tare mă tem că...

          – Linişte, curmă el discursul implacabil, lasă-te cu ambele coate pe diafragma ei, aşa, apasă cât poţi! Eu încerc să întorc fătul, să îl putem extrage, altfel, în nici două ceasuri, vom avea două cadavre, pe care va trebui să le justificăm. Şi în faţa legii, şi în faţa lui Dumnezeu! Manevră dificilă, ţinând cont de poziţia pe care o adoptase cel ce se opunea, cu îndârjire, aducerii lui pe lume. Abia acum regreta mamoşul îndoparea gravidei cu vitamine. Se enervase cumplit când, tăinuindu-şi prima sarcină, aceeaşi femeie încăpăţânată a născut un copil de un kil şi ceva. Nu a putut să-i ierte o asemenea neglijenţă alimentară. Ce-i asta? zbierase atunci ca apucatul, oamenii au început să procreeze şobolani? Unde ai trăit, în pădure, de nu ai venit să spui că ai o sarcină toxică, să te vitaminizăm? Femeia a mărturisit că nu putuse mânca mai nimic, băuse doar oţet cu apă, că doar pe acesta nu-l dădea afară şi pleca la muncile câmpului, că doar graviditatea nu era o boală, să fii absolvit de eforturi. Mănânci, nu mănânci, spusese femeia, la muncă e musai să te duci, că vin copiii şi, dacă nu le poţi face un rost în viaţă, măcar să nu-ţi plângă de foame prin casă... Mai e şi brigadiera CAP-ului care ne strigă pe la porţi, de zici că a luat satul foc, să mergem la plantat, la udat, la plivit, la răriţat, la prăşit, la cules, nu ai cum să nu-i răspunzi, că te spurcă! Toate scuzele acelea îl agasau teribil.

          Acum avea pe conştiinţă, şi aproape şi pe catafalc, o femeie de patruzeci de kile şi un nou-născut de mai bine de patru kilograme. A tras mănuşa până la cot, chiar de nu-i trebuiau măsuri drastice de precauţie, născătoarele de prunci de aici nu se îmbolnăviseră niciodată de boli genitale, dar el, acum, tergiversa, pentru a lua cea mai bună decizie. Dar cine mai putea şti acum care era cea mai bună decizie? Facă-se voia Domnului! A auzit nenăscutul şi trei degete l-au împins cu fermitate în arcul de cerc, de care s-a sprijinit cu umerii, ca să vină apoi, de-a berbeleacul, direct în tava pe care o ţinea asistenta.

          Era vânăt de chinuri şi nu scotea niciun sunet. L-au scuturat, pălmuit şi admonestat pentru tupeul de a nu răspunde la stimuli, încât scara pe care începuse deja să urce la îngeri s-a rupt şi a căzut în braţele acestor barbari, lansând, cu spaimă şi aversiune, câteva silabe din plânsul genuin al celor ce resimt disconfortul aruncării în propriul trup. Simţea un disconfort aproape epidermic, la dialogul celor doi, acest limbaj din care se evaporase nectarul divin al vocii care-l hrănise cât a fost embrion şi a început să-şi strângă picioarele, de parcă ar fi călcat pe cioburi.

          Au urmat analize şi măsurători ale tuturor parametrilor de funcţionare a noului utilaj uman şi s-au făcut tot felul de estimări, care mai de care mai îngrijorătoare, cu privire la evoluţia proaspătului căzut din nori. S-a spus că, din cauza privării de oxigen, va avea probleme de memorie, poate chiar de reproducere a sunetelor, va fi confuz în ceea ce priveşte deciziile pe care va trebui să le ia şi chiar dezorientat în timp şi spaţiu, nu se va putea integra uşor...

          Mamei nu i-au spus nimic, era şi aşa destul de speriată, anemică şi i-ar fi făcut mai mult rău, spunându-i că trecuse prin chinurile iadului ca să aducă pe lume un handicapat.

          Au urmat anii de copilărie normală, fără griji deosebite pentru sănătate sau dezvoltare, chiar dacă, la cinci ani şi jumătate, când a mers la şcoală, spre deosebire de ceilalţi copii, care aveau şapte ani, el avea opt kilograme, dintre care patru cântărea numai capul, glumeau pe seama lui colegii, după reclama pe care i-o făcuse fratele mai mare, destul de mare acum.

          Când silitor, când apatic, nici nu se remarca la calcule, având o predilecţie pentru suma 78, indiferent care erau cifrele ce trebuiau adunate, nici nu suporta să aibă altcineva o viteză de lectură care să o depăşească pe a lui, la citire. Aşa s-a încheiat ciclul primar, fără mari izbânzi sau înfrângeri.

          La gimnaziu, a căpătat o sensibilitate gastrică faţă de timbrul vocal al celor care doreau rezultate deosebite la învăţătură şi disciplină. Unii aveau o voce stridentă, ca a cosaşului,vara, în fâneţe, alţii erau plini de o coloană sonoră poruncitoare, iar cei mai puţin agreaţi erau cei care îţi reproşau lipsa de implicare sau indolenţa, chiar şi atunci când erai destul de implicat, dar ariditatea informaţiilor care trebuiau asimilate, spre a fi deversate când se cerea acest lucru, îl împiedicau pe Gody să fie etalonul perfecţiunii, stârnind controverse de tipul: Cum o putea Gody să fie atât de inteligent în unele zile şi aproape idiot în altele? Ieri, a ţinut un discurs despre conştiinţă, de a rămas secretarul de partid cu gura căscată, iar azi, l-am trimis la cancelarie, să aducă o hartă şi mergea în sens invers, spre celălalt capăt al coridorului, când toţi copiii ştiu unde e cancelaria.

          – O avea şi el zile proaste, a intervenit o pereche de ochelari cu nişte rame enorme, bine fixaţi pe şaua nasului. La mine a încurcat metalele cu nemetalele, le-a inversat pe toate, spunând că aşa i le arată linia demarcatoare pe care le-am trasat-o eu. Şi cu o zi înainte, la inspecţie, la fizică, a vorbit cu domnul inspector despre un detector de minciuni pe care dorea să îl inventeze, după ce a fost singurul care a reuşit să explice regula mâinii stângi...

          Uneori, aceste reflecţii erau auzite de Gody şi erau obiectul unor adevărate crize de personalitate, fiindcă şi el avea nedumeriri, chiar spaime când, plecând într-un loc, se trezea în altul. Sau când mergea pe partea stângă a drumului şi, brusc, i se părea că ar fi trebuit să meargă pe cealaltă, de se trezea într-o hărmălaie de claxoane sau înjurături, depinde ce vehicule sau ce trecători se aflau pe şosea în acele momente.

          Nici la liceu nu s-au produs mari schimbări, continuând să-i surprindă pe unii şi să-i contrarieze pe alţii, să-şi menţină echilibrul între sclipiri şi obnubilare, afirmare sau recul. Abia la facultate s-a constatat conturarea unui profil bizar: la examenele simple, uşoare, unde toţi candidaţii obţineau note maxime, el abia reuşea să treacă, iar la cele care îi speriau pe studenţi, respingându-i, trecea cu brio. Era un fel de Cănuţă om sucit, fără intenţie şi fără să-şi facă din asta o glorie, aşa cum ar fi fost alţii tentaţi să o facă. Dimpotrivă, era destul de preocupat de aceste apucături bizare ale creierului. Căpătase fobie de comparaţii şi o sensibilitate dezastruoasă în faţa unor manifestări ale injustiţiei. Dacă se întâmpla să asiste la  violenţe sau la vreo dramă, fie reală, fie citită sau auzită, era în imposibilitatea de a gândi sau de a se hrăni. Rumega acel episod până la epuizare fizică. A început să facă voluntariat şi să participe la numeroase campanii de caritate sau de protejare a mediului, o suferinţă perpetuă, calculând procentul infim de reparaţii ale daunelor aduse de oameni acestui loc în care suntem nevoiţi să trăim, cu ochii-n patru la orice schimbare, pentru că de starea în care ducem lucrurile depinde viaţa noastră. Acuzat că e alarmist, uneori chiar hărţuit pentru că ar crea scenarii apocaliptice, a început să studieze, pe lângă legile clasicei cauzalităţi, pe acelea cuantice ale responsabilităţii şi creativităţii.

          Acum îşi veghea mama muribundă, de nouă zile şi nouă nopţi, şi nu mai distingea închipuirea de realitate, nici de amintiri, care săpau în pliurile memoriei lui afective, propriile infernuri şi paradisuri. Nopţile de chinuri se transformau, în zorii zilei, în bolovani de timp otrăvit, iar zilele se dilatau ca nişte pânze uriaşe de păianjen, în care gândurile bâzâiau ca un roi de muşte întărâtate de plici. Nu-şi putea explica de unde atâta rezistenţă la o biată legătură de oase, care nu mai mâncase nimic din ziua când hotărâse că nu mai are de ce să întârzie în această viaţă chinuită, plină de violenţă, trădări, privaţiuni, exploatare, lipsuri, dureri, răutate şi, în partea a doua a vieţii, singurătate, insomnii, scandaluri, spaime, boli şi fracturi. Nu mai văzuse rostul unei existenţe cârpite, pe care Gody se încăpăţâna să i-o prelungească, parcă pentru a căuta modalitatea de a o recompensa pentru atrocităţile îndurate, încă de la naşterea lui. Citise, în adolescenţă, „Străinul” şi agrease atitudinea protagonistului faţă de mama sa. Acum i se părea odioasă acea indiferenţă, oricât de insignifiantă, de meschină ar fi viaţa cuiva, plecarea din ea i se părea un dezastru: dispărea un univers pe care purtătorul lui, pe timpul vieţii, îl crease într-un fel unic, o bogăţie fizică, senzorială, psihologică, intelectuală, cognitivă, cu toată flora şi fauna gândirii lui, cu toată mitologia din care s-a hrănit şi pe care a împărţit-o cu toţi cei care i-au fost colegi de drum în sinuosul, controversatul drum existenţial. A încercat să-i spună câteva cuvinte, dar s-au deshidratat înainte de a le slobozi şi atârnau ca nişte zdrenţe pe cerul gurii.

          Era ciudat cum de nu reuşea să preia şi să transforme nimic din suferinţa bietului trup care-i fusese matrice, el, care studiase şi aplicase numeroase aspecte din medicina orientală, chakre-le, homeopatia şi medicina minte-corp, bazându-se pe principiul că atât trupul, cât şi mintea sunt posibilităţi cuantice ale conştiinţei. Şi-a amintit că nici Iisus nu putuse realiza nicio minune în satul natal, pentru că acei oameni nu credeau în capacitatea lui de a face miracole.

 

          – I use my words to create a reality that aligns with my desire. Today I choose to bring healing to those in need, and channel the life-giving energy of the Universe wherwever it may lead.My soul has ions of wisdom, I can access, I travel within to learn from the galactic, spuse Albert, pe nerăsuflate, ghicind neliniştea tatălui în ceea ce privea lipsa de răspuns a sufletului ce se sustrăgea interogării. Acesta este răspunsul pe care îl aştepţi şi pe care, din cauza temperamentului dobândit, fenotipic, aşa cum îl numesc idolii tăi ştiinţifici, refuză să ţi-l dea. E vocea ei, subliniez.

          – Cum o să te cred, dragule, când bunica ta nu ştia o iotă de engleză şi nici vorbă de frecventarea fizicii cuantice în zbuciumata ei existenţă?

          – Te înşeli, tată, bunica mea şi mama ta nici nu ştia că ştie fizică şi cuantică, pe deasupra. Îşi amintea adesea că, în copilărie, o trimisese tatăl ei să ducă pe malul apei, între nişte arini, puii unei pisici, abia fătaţi, că aşa era la ţară, aruncai tot ce îţi prisosea în gospodărie: căţei, pisici, animale care se năşteau cu defecte, pentru că împovărau pe cel ce aducea hrana în casă. Nici nu i-a lăsat bine pe iarbă, că un fulger a brăzdat cerul şi o furtună s-a iscat instantaneu. Valuri mari veneau din amonte şi măturau totul în cale. Viitura a luat cu ea pisicii, înecându-i în apele învolburate. A regretat acel gest, de-a lungul întregii vieţi. Când i-am spus că doar conştiinţa ei reverberează şi că gestul acela, făcut de cel care a trimis-o la gârlă, n-ar fi însemnat mare lucru, l-ar fi uitat imediat, ea a răspuns:

          – Apa ştie ce am făcut, ea mă ţine minte şi nu mă iartă. Suntem toţi făpturile lui Dumnezeu şi nu e bine să batjocorim Dumnezeul din ceilalţi, oricine am fi noi. Cât despre engleză, ştii la fel de bine ca mine că nu mai suntem aceiaşi, după ce trecem de geamandură, de cezura transcendentală, cum zic prietenii tăi, filozofii. La fel de bine ştii ce înseamnă „funcţia de undă”, starea tuturor posibilităţilor. Ca să nu-ţi pomenesc acum şi de pisica lui Schröder... Chiar tu mi-ai spus că moleculele vorbesc între ele prin frecvenţe electromagnetice: „Două particule subatomice, aflate odată în imediata apropiere, par să comunice la orice distanţă, după ce au fost separate.”, mi-ai scris pe vizieră, când ne-am despărţit prima dată, pe o perioadă mai îndelungată. Am asimilat tot din ultima carte pe care ai scris-o chiar tu, „Semnătura electromagnetică a celulelor”.

          – Mulţumesc, Albert, nu e nevoie de explicaţii suplimentare. Eşti aproape desăvârşit, aşa cum mi-am dorit.

          La două zile după acest dialog suprem, au venit cei tocmiţi să împlinească ritualurile funerare. Au sunat, dar uşa nu s-a deschis. Au întrebat vecinii dacă ştiu unde este nepotul care i-a chemat să ridice trupurile neînsufleţite. Vecinii nu ştiau decât de mama domnului că fusese bolnavă mai tot timpul şi el o îngrijise ca pe Maica Domnului, după spusele vecinului de la parter. Dar nepotul, care nepot, se holbaseră ei, bănuitori, în timp ce uşa s-a deschis uşor, surprinzându-i pe toţi. Domnul nu avea familie, nici copii, nici barem înfiaţi, a spus cea mai vârstnică dintre vecine, tot ce ştiu e că lucra la un institut şi mai aducea acasă câte o maşină din asta de-al lor, robot sau mai ştiu eu cum îi zice, dar copii nu a avut...

       6. Lume grăbită...

 

          Paşii mi se strecoară printre copiii dornici să intre în clasă. Salut. Sunt salutată. Suntem grăbiţi să descuiem uşa: unii la clasă, alţii la birou. Unii, peste fire de bucuroşi, coboară dintr-un autocar modern, alb care de vreo trei zile aduce elevii pe platoul şcolii. Plini de energie exuberantă, o iau spre chioşcul din colţ; în fiece dimineaţă-i aşteaptă pizza caldă. Mănâncă frugal, mai scapă din gură, alţii mai dau câte o bucăţică la nişte câini pripăşiţi. Copiii nu aruncă cu pietre. Sau, nu toţi aruncă... Unul grăbit să o ia înaintea altora, dă din plin cu capul de tocul uşii. Nu s-a crăpat tocul  ușii, dar bietul de el s-a câştigat cu un cucui!!!

          Lume grăbită. Un profesor iese din cancelarie cu o îmbucătură în mână. Mă întreabă unde este câinele? Care câine?!, mă mir eu. Câinele acela mare din uşă!?... „S-a dus!” i-am răspuns. V-a luat-o înainte un elev... Nu se lăsă. O ia pe alee, spre şosea... Dar câinele plecase după stăpân. Un elev din clasa a X-a. În fiecare zi îl aducea până la şcoală – să-l ştie în siguranţă şi apoi se întorcea acasă...

          Sună clopoţelul. Electronic. Uşa de la o clasă s-a blocat. Vine nenea de la atelier şi deschide. În acest timp vacarmul este în toi. Vine profa, spune unul. Şi toţi se calmează. Lupta cu somnul, cu tine însuţi, cu orele începute dis-de-dimineaţă, cu probleme personale sau familiare, grăbită, ziua îşi începe cursul cam zgribulită... Hainele, subţiri, le strânge grămăjoară codanelor sturlubatice; vântul le leagănă pletele – de toate nuanţele, iar nişte sălcii, pletoase şi ele, acoperă băncile ce-i aşteaptă pe copii în pauze.

          Lume grăbită. Unii  din clasa a IX-a stau și tremură afară, ochind codanele care de care mai diferite, care de care mai mlădioase, care de care mai sensibile și frumoase. De fapt toate sunt frumoase; ei urmăresc pe cele venite din alte sate. Prospătură cum îi auzi spunând. Pletele, la modă, le acoperă fața, la unele, altele cu codițe care de care mai fistichiu împletite, le dă notă de fete arhaice. Și cât de bine le stă!... Ilie, un băiețandru din Bazga așteaptă, cu mâinile în buzunare, pe colega de la umană. Au fost într-o clasă dintr-a  cincea. Deși sentimentele nu i-au despărțit, clasele unde învață da, pentru că băiatul este la real și fata la uman. I-a despărțit nota de la computer. Căci totul este automatizat și nu alegi ce vrei; alegi ce ți se oferă…

          Lume grăbită... E Duminică și clopotele de la amândouă bisericile – romano-catolic și orthodox –, cheamă lumea la adunare. La Sfânta Liturghie de Duminică. Piața este plină de oameni care iau și care vând din bruma de îndestulare să-și plătească dările la stat: unul o pasăre, altul albitură, adică brânză de oaie, fruct de vacă – din ce în ce mai puțin și mai scump, câteva ouțe, miez de nucă sau mere de toate soiurile, mărimile și culorile, miere de albine în borcane mai mici și mai mari din floare de tei, asortat, din floare de salcâm și albă, de rapiță. Cumpără omul după ce mai întâi se scormonește în buzunar să vadă cam ce bani au mai rămas și ce se mai poate lua. Răceala de afară de amestecă cu răceala nesiguranța zilei de mâine, cu opreliștile de tot felul din ultima perioadă, cu mască sau fără de mască, care-I face pe oameni reci, fără de respect pentru aproapele și pentru sine.

          Dar e Duminică și, din ce în ce mai rari, oamenii se îndreaptă spre Biserica din inima satului, singura speranță că Dumnezeu, ca urmare a rugăciunilor de tot felul, vede, înțelege și ajută… Nevăzut, vede. Neauzit, ascultă. Neînțeles, înțelege… Numai să nu ne pierdem credința; numai să nu ne pierdem speranța; numai să nu ne pierdem Iubirea față de El și de aproapele dar și de noi înșine. Și să iertăm. Până când, Doamne, veți spune?... Păi de șaptezeci și șapte de ori într-o zi. Exclus. Cum să greșească aproapele nostru de atâtea ori într-o zi?! Păi, cu fapt, cu gândul, cu vorba, cu gestul. De multe ori și cu privirea dar și cu tăcerea. Pentru că nu putem înțelege ce gândește celălalt și atunci pizmuim.

          Pizmuim că unul are realizări; nu se văd nopțile albe ale acestuia de-a lungul anilor. Pizmuim că în naivitatea noastră cel de lângă noi este lăudat sau avansat ori doar propus într-o demnă și onorabilă funcție. Și precum neastâmpăratele gâște, trezim din Capitoliu armata dormitândă; ucidem, voit sau nu, personalitatea unuia sau altuia, jertfa necondiționată a celui care a vrut doar să facă bine.

          Călcăm în picioare demnitatea, modestia caracterul inefabil al celui de lângă noi fără să gândim și mai apoi să deschidem gura…

          Lume grăbită. Este duminică. Lumea în Casa Domnului este ca în noaptea de Învierea Domnului, de ce nu ca în ziua de Nașterea Domnului sau la Botezul Domnului. Aceasta spune că mai avem – câți mai avem credință. Dar, după numărul bărbaților prezenți în Biserică, dă de înțeles că se vor petrece unele lucruri. După Sfânta Liturghie. Și așa și este. După predica părintelui legată de însănătoșirea celor zece leproși de către Hristos Mântuitorul, doar unul s-a întors să mulțumească. Ceilalți, bucuroși că nu mai sunt paria societății au luat-o la fugă, bucuroși să vadă și ceilalți că sunt așa cum sunt. La fel ca înainte. De fapt ca și în zilele noastre. La necaz alergăm la preot, ne rugăm, căutăm alinare. Apoi uităm și, grăbiți, ne vedem de cele lumești.

          Dar este Duminică și în această sfântă zi, în toată BISERICA se alege, pentru o perioadă de patru ani, noul consiliu de coordonare sau de administrare a problemelor de uz intern, adică continuarea picturii interioare, în cazul parohiei noastre, ridicarea unui prăznicar unde creștinii să-și aducă jertfa de mulțumire și sănătate sau în memoria celor plecați din această lume; apoi reabilitarea vechii Biserici cu hramul „Sfântul  Dimitrie” ș.a.m.d.

          Propuneri oneste, comentarii cu voce înceată, propuneri din partea unora sau altora, ridicări de tonuri la propunerea de a fi ales și o femeie. Cu toate că la alte parohii din zonă au făcut parte de-a lungul anilor două, trei sau chiar șapte femei, pentru că ele, femeile, dintotdeauna au frecventat  Casa Domnului, acolo fiind unicul loc unde să-și găsească liniștea interioară; ele, femeile, care deși sunt mult mai înțelepte, îngăduitoare, iertătoare și iubitoare, dintotdeauna au fost desconsiderate de mamă – piatra din casă, de tată, de bărbatul pe care l-a iubit, și au fost trimise de la casa părintească la cea a soacrei unde au fost lovite fără de milă de bărbat, de soacră, de  cumnată din te miri ce motiv… Alungată pe stradă, ajunsă pe ploaie acasă la părinți, în loc să fie îmbrățișată și lăsată la căldura vechiului cămin, ea, femeia-fiică, este trimisă înapoi la bărbat, să nu se facă familia de râs… Și atunci ea, femeia, este ucisă fără de milă, umilită, cu demnitatea călcată în picioare…

          Lume grăbită. Acolo, în sânul Bisericii, ascultând rugăciunile, cântările, Sfânta Liturghie și aflând chipul smerit, dar demn și plin de căldură al Maicii Domnului, se întărește să-și ducă mai departe greutatea Crucii; acolo învață să iubească dezinteresat și să ierte necondiționat. Dar tot acolo este frustrată, căci prezența unora și altora intimidează. Ca și în viața de zi cu zi, stau în față tot cei care și afară se afișează. Tot ea, femeia, este ultima prioritate la oferirea darurilor, la  luarea sfintei anafure, la luat cuvântul și la alegerea în administrația problemelor parohiale. Căci, nu-i așa: locul femeii este la cratiță!

          Lume grăbită. Dăm cu șutul, cu palma cuvântului, necontrolat.

 

                       

 

         7. Al treisprezecelea stâlp

          Salonul mirosea greu a iod şi dezinfectanţi. Semiîntunericul accentua sentimentul de teamă, ori ameninţare a unui inevitabil sfârşit. Nu mi-au plăcut niciodată spitalele. Chiar, ce-ar putea să-ţi placă  într-un loc al suferinţei şi al ameninţării morţii? Sau, după ce tipar ar trebui să fii croit ca să vezi în spitale un loc plăcut, al albului scrobit, purtat îngereşte?

          Erau ultimele zile de august şi plutea în aer tristeţea sfârşitului de vară. Preluasem ştafeta vegherii mamei după operaţia ce se voise de fiere şi se dovedise a fi de fapt, a unui ulcer mascat. Aparţinătorilor li se permitea şi chiar li se recomanda să-şi vegheze bolnavul în primele zile după intervenţie. Lumina era filtrată prin geamul vopsit până la jumătate cu vopsea alb-gălbui şi în salonul modest totul căpăta o culoare palidă, nefirească. Pe peretele din spatele paturilor veghea o Madonă ştearsă şi tristă, iar deasupra uşii, un ceas se opintea greoi la fiecare secundă. Mâna mamei se odihnea deasupra cearceafului ce-o acoperea. O priveam şi mă miram cum de ajunge un om, toată viaţa aprig, deodată, atât de neajutorat! Cealaltă mână, era prinsă cu un plasture de un ac şi un furtun prin care îmi imaginam că fiecare strop picurat, adaugă câte o secundă de viaţă în trupul vlăguit. Când nu-i priveam mâinile, îi cercetam faţa inertă şi încercam să-mi alung gândul că poate fi începutul sfârşitului. Când şi când, liniştea apăsătoare din salon era tulburată de câte o asistentă care intra să verifice perfuziile. Puţin după prânz, uşa s-a deschis larg şi a apărut patul mobil pe care se afla un pacient. De un stativ atârna o perfuzie iar de perfuzie, o femeie tânără, cu trăsături frumoase. Părul negru, bogat, aproape creţ, era ţinut în frâu de o bentiţă, căzută mult pe frunte. In jurul patului roiau câteva asistente iar în spate, o femeie trecută de prima tinereţe, cu chipul desfigurat de frică şi suferinţă privind hipnotic targa pe care zăcea inertă fata. Capul bolnavei se mişca uşor, într-o parte şi cealaltă, la fiecare schimbare a direcţiei. Asemănarea dintre cele două era evidentă, de aceea nu era greu de presupus  că tânăra de pe targă îi este fiică. Femeia aprobă automat din cap la vorbele şoptite ale asistentei şi se aşeză în tăcere pe scaunul de lângă pat. Se lăsă din nou liniştea în salonul cu patru pacienţi şi tot atâtea statui de piatră în jurul lor. Fiecare îşi veghea patul cu sfinţenie iar în liniştea salonului, în care doar ti-tacul ceasului răsuna cadenţat, aproape ne auzeam gândurile. Din când în când, unul din suferinzi se trezea, cerea apă sau plosca, după care se lăsa din nou liniştea.

          De la venirea fetei, un miros greu, se răspândise în toată încăperea. Nu-mi era complet necunoscut, dar nu-l puteam localiza şi nici să-l numesc nu ştiam. Aveam să aflu mai târziu, tânăra de 36 de ani, avea o infecţie generalizată în urma unei alte intervenţii chirurgicale. Se trezea treptat, cu gemete şi vorbe delirante, îngânate înfundat la început, şi crescând pe măsură ce se risipea efectul anesteziei. Următoarele zile erau hotărâtoare pentru viaţă sau moarte. Dincolo de durerea fetei, era chipul transfigurat de spaimă al mamei acesteia, luptând cu neputinţa de a-i alina suferinţa fiicei. Ieşeam tot mai des în holul etajului, să scap de mirosul din ce în ce mai greu de suportat. Soarele se dilua în pâcla uşoară a toamnei. Încet, se estompa şi bruma de lumină scăpată din filtrul ferestrei vopsite şi mă speria gândul că va trebui să depăşesc noaptea care se insinua domol. Imaginea palidă a mamei între cearşafurile spitalului, pierduse din contur în faţa suferinţei de la capătul salonului. Când reveneam, auzeam strigătele fără noimă ale fetei:

          – Du-te şi salveaz-o pe Diana! Se agita şi se agăţa de braţele mamei răcnind din toate puterile. Când se deschidea uşa spre hol şi un fascicol subţire de lumină scăpăra în salonul întunecat de-acum, îi vedeam strălucind pe tâmple broboane de sudoare şi ochii îi scăpărau a febră.

          – S-a prăbuşit avionul! A fost un accident! Moare Diana! Duceţi-vă, dracului, mai repede şi salvaţi-o! După ce asistenta îi administra un calmant se prăbuşea sleită de puteri câteva zeci de minute, apoi reîncepea:

          – Uite, intră în tunel! Stâlpul treişpe! Nuuuuu!!! De ce dracului nu vă duceţi s-o salvaţi??!! Șirul vorbelor se rostogolea sacadat, întrerupt şi şuierător.

          Ce sinapse trebuie să se creeze sau să se distrugă, ca să arunce o fiinţă într-un astfel de abis?

          Acele blestematului de ceas păreau încremenite în noaptea aia fără sfârşit iar icoana de la căpătai, tot mai tristă. Puţin după ora trei s-a cufundat într-un fel de comă din care, am crezut că nu se va mai trezi. La capătul nopţii aceleia, eram  doborâtă de oboseală şi de tragedia ce se consuma la câţiva paşi, fără să pot ajuta.

          Vizita de dimineaţă a medicului de gardă s-a consumat în linişte şi am lăsat-o pe mama în grija bunicii venită între timp.

          Am ieşit afară, în aerul răcoros al dimineţii, respirând cu nesaţ, ca un muribund care-şi dezlipeşte un nailon de pe faţă. Eram eliberată oarecum, medicul ne confirmase că a fost vorba de un ulcer vindecabil, din fericire, şi o ştiam pe bunica lângă mama, aşa că nu aveam de ce să-mi fac griji. Cu puterea omului tânăr care-şi resetează rapid trăirile, m-am repezit spre casă, doar cu gândul la un duş prelung şi fierbinte, eliberator. Simţeam apa de parcă-mi spăla şi oboseala şi mirosul morţii ce-mi invadase fiecare por! Viaţa avea iarăşi sens.

          Înfăşurată în halatul moale şi prăbuşită pe canapea, priveam la TV ştirile dimineţii, fără să le dau importanţă. Erau doar un zgomot de fond ce-mi recompunea realitatea. Gândurile curgeau aiurea. Doar ochii alunecau obosiţi peste imaginile derulate pe ecran. Ca din altă dimensiune, ajungeau la mine, cuvinte disparate… accident, Diana, treisprezece. La început, nu am înţeles. Apoi, am încremenit. Ce naiba e asta???! Glasul îmi suna spart în singurătatea camerei, acoperind vocea crainicii ce prezenta ştirea…  Nu e posibil!!

          „Prinţesa Diana a murit în această noapte, într-un accident de mașină în tunelul stradal numit Pont de l'Alma din Paris, împreună cu Dodi Al-Fayed și cu şeful securităţii de la Hotelul Ritz din Paris. Maşina lor s-a ciocnit de al treisprezecelea stâlp al tunelului. Diana avea 36 de ani.

          Era dimineaţa ultimei zile din august. August 1997. Încurcase totuşi, maşina cu avionul! Uneori, se întâmplă lucruri imposibile. Dar cine hotărăşte ce este imposibil şi ce este real? Poate că, imposibilul nu este decât o plăsmuire a mintii omeneşti, incapabilă să cuprindă necuprinsul. 

          M-am urnit greu şi m-am apropiat de fereastră. Trebuia să mă ancorez într-o realitate imediată, cu geometrii reale. 

          În aerul încins de vară târzie, oamenii treceau nepăsători pe sub fereastră. Strada odihnea tăcută sub tufele de tuia ce sfidau anotimpul.

 

        8. Salvarea

             

          Dimineața, cu răcoarea ei de iulie, nu a trezit-o bine pe doamna Ileana Cozma. Este de la țară, dar așa îi spune lumea, după bărbatul ei, care era casier la sfatul popular. Aici, așa se respectă lumea și-apoi familia ei a fost de oameni gospodari și harnici.

          Doamna Ileana își duce grija din noapte. Nu a visat frumos și ei visele îi spun multe. Le știe a dezlega și le-a continuat în realitate de multe ori. Bărbatul ei, Ilie, chiar îi spunea:

          – Ce mai pățim azi, cititoarea mea în vise? Și râdea cu poftă. Glumea cu Ileana lui, că din drag a luat-o de nevastă. El era și frumos și oleacă de bogat, ea era frumoasă și gospodină, curată și curtată de mulți feciori din sat.

          – Ce ți-e scris în frunte ți-e pus, spunea ea noră-sii Lucia, învățătoarea, măritată cu feciorul ei mai mic Ionuț. O iubește tare mult pe Lucia, și de multe ori se întreabă în sinea ei, cum fata asta venită din lume, frumoasă și atât de bună l-a luat pe Ionuț? Când l-a născut pe copil, o moașă beată l-a scăpat pe micuț și viața i-a devenit un chin. Deplasarea o făcea sprijinit, dar măcar mintea i-a fost ascuțită de nu se compara cu nimeni de prin acele locuri. A ajuns profesor și încă unul foarte bun și când Lucia a venit la școală ca învățătoare, Dumnezeu i-a adunat într-o familie.

          Azi, Ilie s-a sculat cu noaptea în cap, nu a dormit toată noaptea. În susul râului care trecea nu departe de casa lor, plouase tare mult câteva zile și tot ploaie se anunța.

          Norii grei cenușii aproape să cadă peste pământ, erau îngrămădiți peste satul vecin.

          Ileana își făcea cruce uitându-se înspre nord.

          – Parcă prea urât este începutul zilei de azi, zise ea și visul meu, of, nu este bine.

          – Ilenută, lasă visul, azi vine și Teofil de la oraș, nu te mai gândi la nimic rău! Știi că serviciul lui este cu mult consum de cap, nu-i ușor să fii șef de serviciu la politie, așa că, hai să pregătim masa și nu te mai amărî. Visele sunt de noapte, iaca eu nici nu le țin minte.

          Și s-au dus la treaba lor. De la nord de răzvrăteau norii. Erau gri negru, plini de apă. Erau furioși și parcă făceau a dezastru.

          Peste o oră apăru și Teofil cu mașina. A venit într-o fugă să-și vadă părinții, după vreo lună. Era mereu prins cu munca, dar dorul de acasă îl trage de zici că încă este copil. Vremea asta ploioasă ar fi bună și pentru un pescuit, asta îi plăcea mult, îl recrea, îl odihnea și îi aducea aminte de copilărie. Mergea cu Ghiță, colegul de clasă, la scăldat și prins pește. Pârâul, nu departe de casa lui, era locul drag de întâlnire cu prietenii. O singură dată, prin '70 când a plouat o lună de zile, zi de zi, se umflase pârâul și inundase vreo zece case, altfel nu era pericol.

          – Bine v-am găsit! Sărut mâna!

          S-au îmbrățișat ca și cum nu se văzuse de mulți ani. Lacrimile mamei erau discrete și șterse cu un colț de batic, fără să dea de bănuit. Așa era bucuria ei, udată cu lacrimi.

          Ce s-au mai bucurat! Au povestit, au stat la masă cu toții, Ionuț i-a arătat ultima lui carte ieșită de sub tipar și iar au povestit. Teofil venise singur, soția era prinsă cu niște activități la liceu, copiii erau la mare.

          Deodată începu să tune, să fulgere și o ploaie deasă se revărsă pe pământ. Abia au ajuns în casă, că o grindină mărișoară lovi cu putere tot ce nimerea.Toți își făceau cruce și-L rugau pe Dumnezeu să-i apere de rele.

          S-au dus norii mai la vale și parcă o geană de soare voia să vadă ce este pe pământ.

          Curtea familiei Cozma era ca în lac. Pământul primea cu greu apa, era prea multă. Toată familia se mira de furia cu care au venit norii și cantitatea imensă de apă căzută ca dintr-o gură imensă, când un glas strident le-a atras atenția.

          – Ghiță, săriți, Ghiță este la pârâu!

          Teofil se duse val vârtej la poarta.

          – Ce este, care Ghiță?

          – Ghiță al meu, a căzut în pârâu, voia să scoată vițica... Ajută-l, te rog!

          A fugit Teofil și în câteva secunde era acolo. Trebuia să-și salveze prietenul. A sărit în apă, l-a tras pe Ghiță de pe la mijlocul pârâului. De pe mal un al vecin ajuns și el pentru ajutor, i-a întins lui Ghiță o funie și l-a tras sus. Teofil se agățase de ceva lângă un pâlc de sălcii și nu reușea să iasă. Nimeni de pe mal nu știa să înoate, funia nu ajungea și agitația era destul de mare. Din susul pârâului a venit deodată un perete de apă și Teofil a dispărut. S-au adunat mai mulți oameni din sat, au fugit cu toții la vale să-l ajute cumva dacă apare pe lângă mal, unii au sunat la salvare, alții se rugau.

          După câteva ore, la jumătate de kilometru de locul unde a intrat în apă, l-au găsit pe Teofil. L-au scos din apă și l-au resuscitat o oră. Nu s-a putut face nimic. Salvarea ajunsese la timp, dar nu a avut pe cine să readucă la viață. Pentru Teofil salvarea nu a fost salvare.

          Familia Cozma a intrat într-un doliu atât de greu și se neconceput încât mereu î-l întrebau pe Dumnezeu „de ce Teofil”.

          Visul pentru doamna Ileana i-a rămas în minte. Teofil în inimă.

          După un an a plecat să-și întâlnească fiul.

Poeziile participante AICI

Vezi aici Partea a II-a

Vezi aici Partea a III-a

vezi aici Partea a IV-a

vezi aici Partea a V-a

vezi aici Partea a VI-a

Vizualizări: 623

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Înserare a lui nicolae vaduva
cu 34 minute în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Scena vieții a lui Monica Pester
cu 35 minute în urmă
Pop Dorina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trecut-au anii a utilizatorului gabriel cristea
cu 39 minute în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Trecut-au anii a lui gabriel cristea
cu 39 minute în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Demisie neașteptată a utilizatorului Grig Salvan
cu 42 minute în urmă
Lui Pop Dorina i-a plăcut discuţia Demisie neașteptată a lui Grig Salvan
cu 42 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pe la toamnă iar... a utilizatorului Mick Lorem
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Pe la toamnă iar... a lui Mick Lorem
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trecut-au anii a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Trecut-au anii a lui gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Haiku 1 a lui Ovidiu Gligu
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haiku 1 a utilizatorului Ovidiu Gligu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Nimic nu rămâne a lui x
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ovidiu Gligu
cu 8 ore în urmă
Postări de log efectuate de Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
Ovidiu Gligu şi Vasilisia Lazăr Grădinariu sunt acum prieteni
cu 8 ore în urmă
Ovidiu Gligu şi-a actualizat profilul
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Floare Arbore îi place postarea pe blog iarnă spectaculoasă a lui Floare Arbore
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Floare Arbore îi place postarea pe blog între paradigmele toamnei a lui Floare Arbore
cu 9 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poveste la gura sobei a utilizatorului Floare Arbore
cu 9 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor