Se zbârlește vremea...

[Tudor Cicu]

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea și pe mări acum

Luna, a mirare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu!, din cuhnă cucuvăi se-aud.

Însă speriate, că noaptea prin horn

Vin iele călare pe câte-un licorn.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și noaptea o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning

Și-agățat de fire doarme un paing.

Mă uimește, însă, că pe fir nu țese

Povești azi rămase, lumii, ne-‘nțelese.

Doar pe fila albă gânduri cad în vid

În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,

Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce ne-a strâns în brațe, pe rând, pe-amândoi.

Când, visând de toate, n-aveam nici a ști

Că la capăt drumul se va-mpotmoli...

Și mă tem că poate, viscol, ori ce-o fi

Sub atâtea vise mă vor troieni.

[Vasilisia Lazăr]

A fost o lungă vreme când timpul mi-era atât de plin încât n-a mai fost loc pentru a-mi putea lăsa impresiile aici. Acum sunt în vacanță și mă răsfăț un pic. Așadar, vin cu câteva impresii pe această pagină, fiindcă poemul m-a impresionat mult.

Ați evocat o atmosferă intensă de furtună și neliniște, folosind imagini poetice și simbolice pentru a transmite stări interioare și evenimente din natură. Poemul începe cu o imagine de furtună pe mare, cu luna care se scutură și păsări zgribulite, sugerând o atmosferă tulbure și plină de energie. Apar imagini precum iele călare pe un unicorn, cucuvea și lumini, creând o lume de basm sau de vis, dar și de frică și mister. Dorul de a fi alături de cineva, frigul și golul simțit, precum și temerea pentru ziua de mâine, pentru un loc lipsit de prezență și căldură, tulbură sufletul cititorului. Se face referire la noapte ca fiind o prințesă rea, la plânsul lămpii, și la rimele care „ning”, simbolizând momente trecătoare, visuri și amintiri ce se risipesc. Conexiunea cu firele de păianjen și încercarea de a țese povești rămase neînțelese reflectă dificultatea de a găsi sens în evenimentele vieții și în lumea interioară. Finalul poeziei aduce o notă de melancolie și incertitudine, cu imagini de copac doborât de vânt și frica de a fi „troienit” de propriile vise sau temeri.

Un poem minunat despre stările de neliniște și frică generate de furtună atât în natură, cât și în suflet, precum și despre încercarea de a găsi sens și confort într-un mediu plin de incertitudine și magie. Poezia evocă o lume interioară tumultoasă, unde visele, temerile și dorințele se împletesc într-un peisaj poetic de mare forță emoțională. Felicitări!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Viziuni, presimțiri?... să le spunem și așa. Toți înțelegem că pe poet îl asaltează, tot mai vii, amintirile care nu mor niciodată în lăcaşul memoriei.  Fiecăruia dintre noi „sfârşitul copilăriei”, sau părerile de rău că iubirea e și ea o himeră uneori, va lăsa viziuni: „nu am vise memorabile, dar am avut viziuni...” (spuneam cândva. Și mai spuneam că uneori scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie la care ai sperat; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale. Asta, o spun, doar ca să putem justifica şi noi fraza scrisă de Octavian Paler, cândva: „Eu nu vreau să mă scălâmbăi între ceea ce mi-e dat şi himere”.

 

[Tudor Cicu]

Valentin: Simt că și tu ai pe buze întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, cea care încă nu a lămurit care e rostul venirii noastre pe lume, la ce slujesc demersurile noastre, sentimentele, ideile, şi interminabila aplecare asupra aflării unui rost? Întrebarea are, şi ea, măreţia muntelui, nu-i aşa? Uite de ce, în Grecia, aşteptam nerăbdător să dau piept – faţă în faţă – cu muntele Parnas (2457 m., al doilea ca înălţime după Olimp), ce străjuie acel Delphi, despre care grecii credeau că se află în miezul creator al universului. Ajuns pe acele culmi am privit în zare și mi s-a părut că aud în ureche fraza scrisă de I.Peltz în „Calea Văcărești”: „Departe–departe cineva chinuia o armonică. Mâine vor muri câţiva noui ftizici în cartier şi poate câteva dansatoare vor intra-n ospiciu de nebuni... apoi va muri şi nimeni, şi nimic nu va tresări în univers”. Când memoria îți scoate din labirintul ei așa ceva, cum să nu te transpui și în semnele vremii? Pe vremea aceea (mărturisesc) încă nu-l citisem pe Bacovia.

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: Frumos ți-ai exprimat admirația citind câteva versuri. Dar ce altă graniţă (interzisă) vom mai călca, precum fiul acela de împărat care se luase după urmele unui iepure și trecuse în alt tărâm? Aplecat pe aceste închipuiri, sigur că un poet ne va fi călăuză în aflarea adevărului de la capătul drumului. Deja am temerea lui Thackeray: „Drumeţ pribeag, te-ajută cerul/Afară-i şuierul furtunii”. Adică, o lume care aleargă veşnic, înfrigurată, după o himeră, visul său!

[Mihaela Popa]

pătrunzător vers, minunat scris!

[Grig Salvan]

Apăsătoare atomosferă în care sufletul zbuciumat, înfrigurat și însingurat, se zbârlește și el ca vremea, încărcat de regrete, neputințe, viziuni sumbre și negre presimțiri. Interesant poem.

[Stanescu Valentin]

Tudor, tonuri sumbre fără umbre tuşe trase peste case golul creşte în fereştre  triste alei urmele ei...

 

Seara fără mâine

 

nu ştiu cum tăcerea a-nceput să doară

tocul zace strâmb gol în călimară

vântul înserării a furat cerneala

să-ţi facă eşarfă că vine răceala

te prinde din urmă ai plecat de-acasă  

cu visu-n poşetă spunând că nu-ţi pasă

cum să-ţi mai scriu versuri de nu-ţi văd privirea

acum  în nocturnă dăm la zar iubirea

floarea din fereastră palidă se făcu

prinsă de-ntrebarea de m-ai iubit sau nu­...

 

[Tudor Cicu]

Costel Zăgan: Sigur că ne întrebăm, atunci când scriem: cât de mare-i lumea, ce cu saț culege dintre-atâtea gânduri mult doritul vis. Toți ne strecurăm în lumea de dincolo (a imaginației) pentru un alt început de lume, unde bănuim (ca la primele emoții adolescentine, cândva) cum visase toate astea și Ghilgameș în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, și lăsase în urma lui o poveste de dragoste. Adică, acolo unde înaintăm pe tărâmuri înnoite mereu în sentimente care se vor sfârși cândva în fața durerii „lumii noastre interioare” ca în oglinda unui lac dornic de așteptări, oricât, ele, ne ademenesc.

[Tudor Cicu]

Nicoleta Ramona: Despre suflet ... îți dau dreptate. Când scriu poezie, îmi zic să umplu acest suflet gol, fiindcă doar aici pot înțelege cum toate sunt legate de suflet când îmi pun ca pe tarabă amintirile. Iar toate aceste oscilații ale sufletului, Kafka le-ar fi pus pe seama fructului oprit și al momentului când adevărul a căzut ca ghilotina peste noi. Dar și Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume, străină ție.

 

 

[Tudor Cicu]

Ada: Prin acest ocean de poezie, aflat călător ca mine, te așezi tu la pândă cu tâmpla lipită deasupra acestei coli de hârtie... și firesc, așterni câteva gânduri lyrice. Dar, pentru că în versuri ai făcut comentariul tău, tot în câteva versuri îți voi răspunde: Când scriam aceste versuri „aveam însă gura arsă, ca Labiș, iubind o vreme/căprioara muribundă și-mi cereai mereu poeme./ți-am vorbit atunci, de Dante, de Ovidiu și Petrarca/nu simțeam că se scufundă, cu noi doi, incertă, barca/și aveam puțin și teamă. ca prin vis te-am strâns în brațe/ca Ofelia pe Hamlet, până moartea să-l agațe...”