TRANDAFIRII SE SCUTURĂ ÎN TĂCERE

[Exemplu de Titlu]

    Bunicul avea obiceiul să citească ziarul afară, la apusul soarelui. Aerul proaspăt de toamnă mirosea a frunze arse. Din când în când tusea gros, astmatic.

    Ce faci bunelu? întrebă nepoata.
     Citesc, răspundea mecanic.
      Vino să mănânci ! zise fiica.
        Nu, citesc!
În fiecare seară bunicul purta acest dialog cu fiica şi nepoata lui. Devenise un
automatism. Bunicul citea ...Acelaşi număr de ziar, vechi de câţiva ani.Îmbătrânise cu ziarul în mână . Cuvintele păreau mici puncte fără noimă, adunate în câteva rânduri fără sens. Un chenar negru le încadra. Fiecare adiere de vânt aducea cu ea un miros morbid de întâmplări tragice. Foile îngălbenite fâlfâiau, ameninţând să se rupă, dar bătrânul le ţinea strâns în mâinile osificate de munci inutile. Cu privirea fixată asupra aceluiaşi articol, încerca să descifreze ghemul de semne încâlcite. Filele unsuroase atrăgeau muştele. Bătrânul,incapabil să le deosebească de literele negre , se apleca  asupra  ziarului urmărind cu degetul fiecare rând , fără să-i simtă duhoarea.
   Bunicule, nu mai citi atâta! Joaca- te cu mine!
Nepoata se urca pe genunchii lui şi îi mângâia obrazul. Degetele mici finisau mulţimea de şănţuleţe . Scuturându-şi buclele, atingea creştetul gol al bătrânului, dezgropând, un gând vechi, o dorinţă de demult.O amintire.
Înaintea ochilor îi apăru imaginea unei femei blonde, fruntea se acoperi cu stropi de lumină. Deschise ochii şi văzu soarele. Îi era ciudă. Lumina se transformase în sudoare. Simţea cum sângele se scurge molatic prin venele subţiate şi oasele se pietrifica. Rămase ţintuit de scaun , incapabil să se mişte, pierdut cu privirea în soarele orbitor. Închise ochii obosit, căutând amintirea femeiii blonde, dar aceasta  dispăruse, risipită într-un punct roşu  si  părul blond devenise spalalcit cu uşoare nuanţe ruginii.
  Apusul îl cutremura  întotdeauna!
Fata de pe genunchii săi îi lua  mâinile într-ale sale, numărând degetele, botezându-le pe fiecare. Îşi scoase   inelul şi-l puse pe vârful unghiei bunicului. Ochelarii însă o amuzau .
   Porţi ăştia ca să nu cadă nasul?
Bunicul zâmbi.
      Poate că da. A îmbătrânit şi el. Picioarele se sprijină de toiag, nasul are nevoie de ochelari.
Pentru moment se simţea eliberat. Nepoata răspândea un miros ameţitor, parfumul ei nu superficializa aerul şi bunicul respira mai uşor. In preajma ei, astmul nu se manifesta atât de violent. O strânse la piept. Se voia o sticluţă colorată în care parfumul nepoatei să se închidă pe vecie. Firicelul de viaţă se strecura  printre spaimele trecute şi resemnările viitoare, apoi se revarsa în cascade...în afara lui ...
Nu-l putea ţine mult timp în el, obosise şi sufletul schilodit nu se mai înaltă ca o coloană sprijinindu-l, ci rămânea prizonier în pieptul închistat de gânduri. Nepoata se desprinse uşurel şi acum nu-i putea reţine parfumul. Pierise ca un abur abia născut. Inocenta copilăriei susţinea altarele sfintilor  nevăzuţi. Bunicul reveni la ziarul lui şi în absenţa fetei, obrazul pălea.
I se citise demult pe aceste pagini, numele primei lui iubiri, dar îl uitase. În apusul soarelui spera că amintirea femeii va reveni. Zadarnic. Nu putea desluşi în mintea lui decât un chip blond, care dădea tenului o paloare stranie , cu uşoare nuanţe cadaverice.Tufa de trandafiri galbeni răspândea lumina. Petalele florilor picurau pe pământul tomnatic.Bunicul ciuli urechile. Zadarnic însă. Trandafirii se scuturau în tăcere. Surzise oare?
Râsul nepoatei pierise, dus departe de vânturile urât mirositoare ale propriilor spaime ce-i consumaseră nu timpul ci fericirea.Închise ochii. Va deveni o pată?
Se simţea prizonier într-o celulă fără ecou, liniştea se întindea acoperind pereţii în prăbuşire. Duse mâna la inimă. Morţii respirau .  Si el, odată cu ei!  Cimitirele sunt totdeauna îngheţate. Bucuriile sunt zidite în crucile albe şi uneori strâmbate.
Familia îl găsi pe veranda nemişcat, cu ochii spre soarele care apunea.Erau pecetluiţi de întuneric.
-Nu mai ai cu cine să te joci ! suspina mama,dar nepoata nu înţelegea.Îşi scoase de pe deget inelul şi îl puse pe sicriul din lemn ,să fie îngropat odată cu bunicul.
În jurul cortegiului funerar se strânse tot satul.
     Sărmanul orb ! O fi găsit ce cauta? Uite s-a rupt ziarul!
        De unde au apărut atâtea muşte dintr-odată?
Poarta albă de fier a cimitirului se deschise larg pentru mort.
Oamenii simţeau aerul rarefiat şi erau nerăbdători să plece. În urma lor, poarta s-a închis cu zgomot, ascunzând gropile astupate care sufocă orice fiinţă vie. Rănile de sare s-au vindecat cu pământ. Frunzele toamnei pecetluiau mormintele. Acum nimeni nu nu le putea deschide. Taina rămâne pe veci ascunsă.
-Fiecare avem un neant al nostru, un întuneric în care ne place să rătăcim, până la sfârşit aşteptând ca cineva să vină să ne dezlege enigma, filosofa preotul .

Ţăranul ridică sprâncenele a mirare.
-Ce om învăţat eşti părinte !

[Vasilisia Lazăr]

Doamne, cât de frumos! Mi-s ochii umbriţi de lacrimi...

Reverenţă!

[Vasilisia Lazăr]

Text expus:

[Corina Militaru]

Imagini zugravite din varful pensulei cu imensa delicatete.

Impresionant!

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Un episod spumos dintr-o viaţă, da din viaţă deoarece şi moartea face parte din noi. Este ultima clipă a vieţii. Un bunic pleacă fericit din această lume, cu o nepoţică pe genunchi.

Plin de romantism textul marchează o reverenţă în faţa celui ce a fost părinte, descriindu-i ultimele clipe ale vieţii sale zbuciumate. Îmi place modul de a arăta apropierea sfârşitului prin ochii lui nevăzători, prin lumina soarelui ce-l atrăgea ''urmărind imaginea femeii blonde''. Şi pleacă cu încetul... cu încetul...

De remarcat este şi gestul candid al copilei care-şi trimite inelul în neant odată cu bunicul, pentru a avea o amintire a ei.

Cu deosebita plăcere a textului, Sofy!

[Bonnie Mihali]

emotionant si foarte bine scris!

felicitari!

[Ion Lazăr da Coza]

Mara, în piaţă, te opreşti să cumperi pătlăgele frumoase dacă au pământ pe ele? Iaca aşa e şi cu textul tău.

Mari deficienţe la punctuaţie! Virgula, punctul, punctul şi virgula, semnul întrebării şi al exclamării, punctele de suspensie (întotdeauna trei!), ghilimelele ş.a. se pun imediat după cuvânt. Semnul întrebării şi al exclamării se lipesc de cuvânt! Nu sunt precedate de punctele de suspensie […! sau …?]  E obligatorie pauza (blancul) după toate semnele de punctuaţie! Cratima mică „-” (liniuţa de unire) se foloseşte: într-o, după-amiaza, Cluj-Napoca etc. Linia de dialog sau cratima mare „–”, aşezată între două pauze, înlocuieşte un cuvânt, are rol de paranteză. Etc.

Povestirea place foarte mult!

 da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Am adus textele d-voastră în bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Nicolae Sărătean]

  După parerea mea ,nici cel mai bun pictor nu ar fi în stare să prindă pe o pânză, ceea ce ai descris tu atăt de frumos!!

  Felicitări! Le meriţi din toată inima!

[Ionel Mony Constantin]

Am citit acest text, bun de altfel, dar nu pot sa ma abţin sa nu  subliniez o mai veche meteahnă a autoarei. Textul are ceva vechime si este repostat cu comenturi cu tot. Asta ma face sa observ ca autoarea nici nu s-a sinchisit sa corecteze ce era de corectat, cu toate ca i se spusese. Orice autor care se respectă, şi este şi aici cazul, intervine imediat sa revizuiasca ce este de revizuit după ce a citit obs. facute. Cu mici excepţii Mara Sadoveanu, imi pare rau sa o spun , nu face aşa ceva. Orice femeie când este atenţionată că ceva nu " merge" în ţinuta e i, şi-o corectează instinctiv imediat, pt ca aşa este specificul feminin. Aşa ar trebui sa faca şi domnia sa cu textele  sale, sa corecteze imediat ce este de corectat. Ca  sa nu vb. in gol iată un exemplu lăsat de izbeliste si repostat ca atare:

Morţii respirau şi el odată cu ei.

Este păcat, pentru că Mara Sadoveanu are talent, iar prestigiul creatorului, al cărui nume l-a ales ca pseudonim,  obligă .

[Ionel Mony Constantin]

 Imi pare bine ca ai inţeles ce am vrut sa spun şi sper ca pe viitor sa nu mai fiu nevoit sa o fac. Mara Sadoveanu are  drumul deschis  in faţă ca scriitor iar noi cei mai vârstnici trebuie sa o ferim sa dea in gropile de care este plin un astfel de drum. "Sine ira et studio"

[Gabriela Grădinariu]

   Chiar daca forma suporta inca mici imbunatatiri, maniera proustiana in care ai desavarsit fondul m-a incantat. Ca de obicei, postarile tale nu sunt banalitati. Ma bucur orice lectura propusa de tine.