Pastel

[Stanescu Valentin]

                E orizontul tras în tuş

          şi luna în contur.

     Amurgul trece prin retuş

spre roşul pur.

 

Ţi-e chipul luminat, semeţ,

     încrezător în el.

          Cuvântul mi-e acum glumeţ,

               cuprins într-un pastel.

 

               Ţi-e fruntea-n galben-auriu

          şi ochii de smarald.

     În marea lor, în străveziu,

cobor adânc, mă scald.

 

In roşu bate al tău păr

     şi-n vânt e unduit.

          În gândul meu e adevăr,

               în dor înlănţuit.

 

               Ai urechile-nroşite,

          flori de mac pe ele.

     Sub cercei frumoşi, gătite

vin şoaptele mele.

 

Printre gene arcuite

     zburdă lin privirea.

          Vraja-n forme dăltuite

               ne-ncearcă uimirea...

 

               Când curg din tine spre obaji

          şiroaiele de dor

     eu simt căldura ce-o degaji

când simplu-ţi spun: te-ador!

 

Iar florile zâmbind nocturn

     nasul tău le simte.

          Parfumul lor intens, diurn,

               trece-n dulci cuvinte.

 

               Liniştea din sublim amurg

          ne-nvăluie acum,

      în clipe mari care se scurg

spre somn, spre vis, oricum.

[Ada Nemescu]

... și eu rezonez la prima jumătate a pastelului, vrăjită de plete roșcate și priviri verzi...

Poate mă crezi :)) aDa 

[Tudor Cicu]

Tonul zglobiu (chiar dacă e pastel) al cuvintelor glumețe mă îndreptățea să cred în ceva „între Topîrceanu și Minulescu”, dar m-au încărcat de admirația ta pentru zugrăvirea pastelului...  atins de privirea „ei”. Adică n-ai vrut deloc să ieși din tipare. Dar nu înțeleg de ce ai ținut să ne trimiți la culcare (și pe noi) cu ultima strofă?  Care nici nu ne spune prea multe... despre însușirile femeii cu privirea de smarald și gene arcuite. Poate refaci finalul.