Cântec pentru Inia Dinia

[Tudor Cicu]

Cântec pentru Inia Dinia *

 

Cântă precum râul, plânge ca o mamă,

tună ca un fulger, dombra mea de soc -

inima şi viaţa, numai ea-mi sfăramă,

Inia Dinia, fir de busuioc!

 

Nu-ţi ridic vreun templu, nici vreo mânăstire

dar ca nimeni alta, ştii să mă supui

m-ai lipit ca timbrul, doar cu o privire

Inia Dinia, floare de gutui!

 

Şi regret că vremea, ca năluca zboară,

cum s-arunc, în mare, dombra ca pe-un leş?

când ești Frumuseţea, dulce şi amară...

Inia Dinia – floare de cireş!

 

• Din volumul meu drag „Cântece la Dairea” (dedicat mamei care ne spunea povestea)

[Tudor Cicu]

Chris: O strângere de mână (am) pentru un cititor ca tine care a înțels că și o plăsmuire a minții, cuprinsă de spaima izolării într-o mânăstire (asta-i povestea), poate zidi cântecul pe care poetul încearcă să se cațere până la sufletul cititorului. Din aceste imaginări pe care ar trebui să și le pună în tolba cu care pleacă poetul la drum, umăr la umăr cu propriul eu, întrezărim și acest dialog cu conștiința proprie.

[Chris]

da, foarte frumos!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Privitor la frumosul comentariu: mi-amintesc că traversam Bulgaria, de la Ruse, spre Sofia, cu muzica interceptată pe undele radio. Îmi atrage atenţia, la un moment dat, un anumit cântec. Un cântec, despre o anumită „Hira”, îmi trezesc amintiri vechi despre o anumită Kira. Le spun celor de lângă mine, despre asemănarea acelui cântec cu eroina din povestirea lui Panait Istrati. Și n-am cum să zâmbesc: scrisesem cândva o poezie ”Cântec pentru Kira-Kiralina” și un amic mi-a cerut-o să o pună pe note și să o transforme în cîntec fredonat pe strune de chitară. Nu cred că a dus gândul până la capăt, aș fi aflat. Dar în blocul unde am locuit 20 și ceva de ani, deasupra mea stătea o familie care avea doi băieți ce fredonau ziulica întreagă la chitară. Pe unul dintre ei (după mulți ani de când m-am mutat) l-am întâlnit la o manifestare, în orașul Buzău: ne-a cântat niște melodii folk pe versurile unui alt poet din localitatea unde am locuit cândva. Îl cheamă Nicu Zotta (îi găsiți melodiile pe google – îmi place „mai sună-mă!”).

[Tudor Cicu]

Alexandru: Nu știu când, cum, va descifra cineva, în noi cândva, drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise. Dar va trebui şi să trăieşti, pesemne, aşa ceva, a desprinde „limba cosmică a poeziei”, din poveștile de acasă, acolo unde îngerul păzitor (Îngerul Poeziei) ne-a fost întotdeauna pe aproape. Salutări!

[Tudor Cicu]

Vasilissia: Povestea din copilărie, spusă de mama, mă uimea prin cererea fetei de împărat că voia să i se ridice o mânăstire, iar noi nu știam ce e aia... că în satul meu nu se afla decât o geamie turcească, abia mai târziu am realizat cum că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă și nimeni nu ştie de ce, apoi un cal iute ca focul, încă mestecând jeratic, îţi zboară de sub nas precum o pasăre... că de acelea erau destule în toți corcodușii și zarzării de la garduri. Eram mereu în coasta fratelui mai mic, care nu trebuia să se roage de două ori să i se spună o poveste, deşi trăirile noastre în acel sat nu au fost ca-n povestea celor doi Feţi-frumoşi cu stea în frunte.

 

[Grig Salvan]

O cântare ca o legănare pe brațe. De o tandrețe colosală. De muzicalitate nu mai zic, poate voi încerca vreodată să-i găsesc o linie melodică.

[bolache alexandru]

Da! Un omagiu deosebit! O poezie de pus în ramă!

[Vasilisia Lazăr]

Inia-Dinia, din Mînăstirea Calu-Gastru într-un pai se reazemă și într-un păr spânzură, zâna care poate zbura în chip magic, însoțită totdeauna de 12 fete... 

Minunat omagiu adus mamei, copleșitoare nostalgie a paradisului pierdut! 

[Tudor Cicu]

D-le Gabriel Cristea: Nu știu cum să vă răspund. Poate doar gândindu-mă la Friedrich Holderlin, care rostise o frază ce cutremurase lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” Se mai întreba, recent într-un articol pe R.L., chiar Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la zona metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta către o rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în Babilon? Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă colorată: unele lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin lentile roșii, dar cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Iar ceea ce vedem cu toții că iese de sub pana lor, sună precum niște nuci seci, fără să mai pomenim de cojile proaste, stricate, aflate aici. Citeam cândva că, Vincent Van Gogh, într-o scrisoare, îi scrisese surorii sale că poate vorbi în versuri prin simpla potrivire a culorilor. Dar Van Gogh vorbea acolo despre pictură nu despre poezie. Oare simpla potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care a apucat poezia actuală? Mi-e teamă să și sugerez una ca asta.

 

[gabriel cristea]

Absolut minunat! Cu ocazia asta am audiat câteva piese.