Timpul

[C.Titi Nechita]

Timpul își deapănă nemărginirea

La fel cum fusul caierul adună

Fără a ști de-i cald sau e furtună

Și fără să vestească omenirea.

 

El nu dă socoteală nimănuia

Și nu prea se încurcă el cu firea,

Dar își cunoaște bine cărăruia.

 

Noi suntem cei ce mai vorbim aiurea

Când ne întrecem prea mult cu gândirea,

 

Doar timpul tace, trece nebunia!

[Grig Salvan]

Timpul și Trecerea, fiorul existențial ce ne cutremură, neantul și nemărginirea, team afirii d edincolo de gând... Îmi place scăderea treptată a numărului de versuri, ca o stingere, ca o trecere treptată de la vorbe la tăcere.

[Stanescu Valentin]

Domnule Nechita, Timpului i-aduceţi iată un poem ce nu-i cântare când deşi-i trăim non-sensul ne prefacem că nu doare lăsând minţii noastre-nceată gândul că suntem aievea energiilor condensul...

Pornind de la finalul poeziei

                                                    „Când ne întrecem prea mult cu gândirea,

                                                  Doar timpul tace, trece nebunia! ”

 

 vă propun o altă abordare ce respectă sensul unic al timpului sentimentelor.

 

 

Când timpul

 

Când timpul mă-nrodeşte

Şi-mi picură un sens

Crin de speranţă-mi creşte

De nerăbdare dens.

 

Mă vând ca-ntr-o poveste

Pentru o clipă doar

Primeşti cu drag o veste

Şi-mi mulţumeşti de dar.

 

Clipa eşti tu  spre care

Am căutat fierbinte

Vrând tânăra visare

Trecută-n trup şi-n minte.

 

Dar scurtă-a fost minunea

În care am crezut

Firavă-adeziunea

Tăcerii ne-a vândut.

 

Tăcerea ta mă fură

Mă scade-n alte ere

Te chem fără măsură

Te pierzi prin adultere.

 

Iar Timpul mă coboară

Tu mă afunzi mai iute

Un gând mă înfioară

„Et tu mi fili, Brute ?”