mă întreb

cum ar fi

să fiu în visul iernii

fulg

mare cât toată dragostea

ascunsă de inima gerului

așezându-mă ca o mângâiere

pe orice rană

răcorind lacrima fierbinte a suferinței

 însă pentru tine

aș lua forma de dor

lăsându-ți amprenta…

m-au prins în zbor

 aripile zilei

rotindu-mă după primele gânduri

traversez nori

iscați instantaneu pe partea stângă

câțiva stropi

îmi udă…

am deschis ușa acestui anotimp

privindu-l în găvanul ochilor

rostogoliți peste densitatea luminii

în stelele lui

timpul stălucește

întorcând sufletul cu fața

spre iubiri exilate

 stau la gura sobei

privesc cum flăcările dilată frigul

din lucruri uitate…

cum ar fi

să mă împart acestor ninsori

acoperind tăcerile

părăsite de cuvinte

rămase lipite

de oasele pământului

să mă aștern ca întrebările

peste ele

îngropând sub tălpile bunelor intenții

liniștea stranie

din care ar fi trebuit să erupă răspunsuri…

corabie

pe-albastrul nesfârșit

plutesc

cu vântul șuierând din pupa

spărgând talazuri

când se izbesc

de strigătul

de-adânc dezlănțuit

printr-o lumină oarbă

degetele pipăie orizontul

făcându-mi loc

prin frontiera…

aici

în  stufăriș de gânduri

țin evidența paginilor

cândva

inhalam cu nesaț aerul clipei

fără să fi dat socoteală timpului

sau detaliilor

doar privirile-mi prelungeam

peste genele vieții

zi după zi

escaladam versanții iluziilor…

am spus pass

când ai întins arcul

țintind în ultimele cuvinte

la răscrucea dintre silabe

s-a-nfipt săgeata

ucigând unicul loc vulnerabil

în care mai respira adevăr

am luat săgeata

și-am așezat-o

pe un pedestal din vorbe goale

creând în…

(variantă)

aş fi trecut neobservatǎ

strecurâdu-mă printre respiraţiile

tăcerilor

aş fi putut păşi atât de departe de tine

încât

ne-ar fi pierit și orizontul

aș fi trecut chiar grăbită

tangent

cu umbra ta

sfărâmând…

strâng cătușele acestui timp

purtându-ne legați viața-ntreagă

de pielea pământului

nu prizonieri

ci exilați într-o grămadă de lucruri

mărunte

înșeuând continuu la cai

să tragă tot mecanismul înainte…

siamezele gândului meu

fără de care n-aș putea

nici să visez

nici să-nalț la repezeală

un templu

n-aș putea scoate valurile

din această mare roșie

lăsând ochiul furtunii să plângă

cuvinte sărate

cum muzica apelor

în sânge-mi…

noiembrie

sunt tristă

și frunzele cad tot de tristeţe în noiembrie

a mai trecut o vară

tânjesc după căldura lui iulie

prelinsă pe umeri 

pe gânduri

pe câmpul cu maci şi piciorele goale

noiembrie mǎ dezbracă de vise până la piele

până la sângele

ce-mi picură doar un strop de iubire

calc peste frunze

ce-și vor înapoi foşnetul viu

 în allegro suspinat peste pădure

subscriu 

vreau înapoi raza de soare…

erai acolo

fără să articulezi

un cuvânt

așteptai

din altă toamnă

martor 

al acelorași zile

al acelorași ploi

să-ți treacă peste pod

viața

să-i întinzi mâinile unei nopți

luminate

scoțând din tăceri

cuvintele

am simțit

cum urmăreai ca un gând 

ce-ți răscolea

anatomia…

din instinct

să-ți deschizi dragostea

să-i pot pătrunde prin vene

alinare

lăsând sunetul durerii

să piară-n cântecul ploii

rostogolit în jurul cuvintelor

voi repeta

intenționat

să cobori treptele

până în dreptul inimii…

există lipsă de aer

de timp

de iubire

iar golul acesta

din cavitatea toracică

apasă tot mai mult pe sentimente

pe oasele lungi

care se-ndoaie în jurul vieții

prinzându-le-n chingile singurătății

înaintând lascivă

peste tăceri…

*****

între tine și mine

dor

între dor și noi

gândul

între gând și dor

pași

între pas și gând

cuvinte

între cuvânt și dor

adevăr

între adevăr și cuvânt…

*****

prietene

dacǎ vei privi mai departe

vei zǎri planeta alergând

întinde-ți te rog brațele

să-i oprești veacul acesta

necomparabil

*****

dacǎ-ți apleci urechea

la marginea unui…

***** 

de câte ori

privesc înaltul cerului

iau seama cum vântul

suflă prin zile

la fel

cum visele

aleargă prin somn

trec peste ele

ca pe niște frunze

ascultând în foșnetul…

te-am văzut

cum ai spintecat arpegiile liniștii

îndoind cu brațul tău

 arcada întunericului

strângându-i în podul palmei

durerea

mare

cât stropii de sânge

șiroind

la…

se lasă frig

pictând cu brumă doruri

pe ultima cărare

spre apus

îmi pun pe umeri haina iernii

și-n buzunare amintiri

din depărtări

un șir de gânduri

rostesc poveștile întâmplătoare

iar când…

aici

noaptea e o invazie de licurici

luminând în întuneric imagini invizibile

ar trebui să nu mă tem

renunțând să mai iubesc

ochii ce strălucesc în noapte albastru

nu mi-aș ierta niciodată

când disting aura în păru-i despletit al lunii

să nu iau în seamă sfinxul așezat…