Smulge-mi, Doamne, veri din suflet, dar nu-mi smulge rădăcina

Din pământul Mioriţei, ce îşi poartă-n palme vina,

De a fi mai românească decât graiul cu dantele

Din exporturi clandestine de numai doar două stele.

Mă sfârşesc nelumesc, când tăcerile cresc peste versul albastru,

Mai presar câte-un cer, pe-o silabă, stingher, într-un colţ de sihastru...

Dar, nu-ncape de stânci şi de îngerii-prunci, ce se-ascund de trădare,

Şi las cerul la uşi, doar în ochi de păpuşi, să zâmbească la soare...

Nu-mi fura din trohei, că sunt doar paşii mei spre poeme de vină!

Şi din cer fur un nor, pentru noul decor, să-l botez cu lumină.

Mă tocmesc pe…