Pasul ăla nenorocit

[Ana-Maria Butuza]

(baladă lucidă pentru zile fără ieșire)

de la minte la suflet
e-un drac de pas
cât o eternitate cu mahmureală,
sau cât o noapte
într-un pat străin,
dintr-o cameră goală.

te pierzi în abisul ăla,
ca-ntr-un rahat dulce și lipicios,
te sufoci,
te îneci.
e o prăpastie cât toate păcatele
și tu
sari.

cazi cu toată cinstea ta de doi bani
atârnată de gât,
ca un lanț ieftin de la second.
îți iei conștiința și o zdrobești
de peretele ăla pe care scrie
cu sânge: „fii lucid”.

te faci una cu pietrele,
le ridici și le azvârli,
dar nu mai ești acolo
ca să le simți.
îți tai umbra
ca pe-o cârpă murdară,
uitată într-un colț de spital,
și scrii
pe ziduri
cu pixul ăla care moare
exact când ai nevoie de el:

„voi, ăștia cu zâmbetul proaspăt,
nu știți
că orice minune ține trei zile?
a patra,
o să vă plângă și vouă
sufletul
cu sânii goi,
pe asfalt.
și-atunci
mă ridic din prăbușirea mea
cu fața plină de praf
și vă întreb — cine-a râs primul?
cine-a dat drumul circului
și-a scris pe bilete: adevăr?”

apoi
urci în ultimul autobuz
unde toți pasagerii poartă măști
cu fețele lor din copilărie
și tac.
te privesc cu ochi vechi
și te întreabă din tăcere:
„ai ajuns, în sfârșit, om?”

răspunzi că nu.
că ți-ai rătăcit puțin sufletul într-un buzunar
care s-a destrămat de-atâta așteptare.
că nu mai știi cine plânge și cine râde
când îți zic: mergi înainte.

dar înainte e doar o ușă
care se închide singură
și nu se mai deschide nici cu rugăciuni,
nici cu picioare sparte în ea.

și poate de-asta
te întorci iar
în tine,
la jegul tău
lucid și cald,
unde măcar durerea
e sinceră.

[Ada Nemescu]

O dramă descrisă cu patimă.

Patima și revolta celei mult încercate.

Sufletul, și el feminin...

aDa

[Grig Salvan]

O felie de viață urbană în lumea noastră „modernă”, dar impregnată de nonsens și absurd, de tracasare devoratoare, de zbatere și zbucium parcă în zadar. O dramă scrisă „la nervi”, un protest liric, un strigăt închis într-un text simbolic încărcat de semnificații.

[Mihai Katin]

este nu doar un poem ,este un nesfârșit strigat într-o indolenta neputința a felului nostru de a accepta realitatea,este genul  de graffiti liric extraordinar pe care  trebuie  sa-l păstrezi,care trebuie sa  iți  dea de gândit  nu  doar cat  cobori  din  metrou,poate si  Bansky ar spune:

dar înainte e doar o ușă
care se închide singură
și nu se mai deschide nici cu rugăciuni,
nici cu picioare sparte în ea.

[Mihaela Popa]

poemul tău redă starea  de neputință pe care nu o putem ignora 

am simțit din plin 

"...o ușă
care se închide singură
și nu se mai deschide nici cu rugăciuni,
nici cu picioare sparte în ea."

[Ana-Maria Butuza]

Nicoleta Ramona,

Versurile nu sunt o confesiune personală, ci mai degrabă o extrapolare a unei stări frecvente printre noi: frustrarea față de un sistem care nu recunoaște efortul, care diluează tot – iubirile, arta, libertatea. Poezia mea e un fel de manifest al unei nemulțumiri intelectuale. Nu pentru că nu vrem să fim vii, autentici, liberi, ci pentru că nu mai avem spațiu să fim așa. Totul pare înecat în mediocritate, iar luciditatea doare. Dar e singura care mai spune adevărul.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un lucru important pe care o sa-l apreciem intotdeauna la prietenii adevarati e sinceritatea lor si sprijinul de care dau dovanda indiferent de moment sau de circumstantele în care se afla. Am citit cu drag.

[Stanescu Valentin]

Ana-Maria, ce visăm este departe de ceea ce trăim. Vine o clipă în care starea de gol explodează. E greu de dat sfaturi, e greu să treci de uşa încuiată, este greu să accepţi tot ce nu ţi potriveşte, etc., răspunsurile şi echilibrul sunt în fiecare, aşa cum spui:

 

și poate de-asta
te întorci iar
în tine,
la jegul tău
lucid și cald,
unde măcar durerea
e sinceră.

 

Ce să le spun?

 

Tot mai puţini oameni în sufletul meu ...

tocmai când sunt tot mai mulţi în jur.

Simt o apăsare în spatele golului din mine,

privind la cei mulţi ce mă-nconjoară

şi zâmbesc în lumea lor care nu mai e a mea,

ce să le spun despre ce îi aşteaptă?

Mai au multe clipe de risipă...

[Ana-Maria Butuza]

Vă mulțumesc din suflet pentru lectura atentă și pentru felul în care ați surprins esența textului. Comentariul dumneavoastră m-a făcut să-mi recitesc poezia cu alți ochi. Mă bucur că ați simțit durerea sinceră din spatele cuvintelor — exact aceasta a fost intenția mea: să las o fisură prin care să se vadă adevărul.

Într-adevăr, este un manifest al unei nemulțumiri profunde, al unei căutări apăsătoare de sens, atunci când drumul pare închis din toate părțile.

[Vasilisia Lazăr]

Este un poem intens și profund, impregnat de sentimente de disperare, confuzie și introspecție. Acesta reflectă o luptă interioară cu propriii demoni, cu durerea și cu încercarea de a găsi un sens într-un moment de criză existențială.

Poemul începe cu o descriere a unei stări de confuzie mentală și sufletească, comparând drumul de la minte la suflet cu un „drac de pas”, simbolizând tentații sau gânduri negative. Ecoul unei stări de pierdere și de autodistrugere se face simțit în imagini precum „abisul”, „rahat dulce și lipicios” și „prăpastia cât toate păcatele” și sugerează o luptă cu propria vulnerabilitate și cu tentația de a te abandona.

Poezia explorează ideea de cădere, dar și de încercare de a te ridica, de a te confrunta cu propria conștiință și cu așteptările sociale, ilustrate prin simboluri precum „conștiința zdrobită” și „scris cu sânge: fii lucid”. În continuare, se accentuează sentimentul de alienare, de pierdere a identității și imaginației, cu imagini ca „umbralul de spital” și „pixul care moare când ai nevoie de el”. Poemul se încheie cu o reflecție asupra iluziilor și a realității dure, despre falsitatea zâmbetelor și despre cum, în final, adevărul și durerea rămân singurele realități autentice.

Limbajul este direct, uneori brutal, cu imagini vizuale și senzoriale puternice. Tonul este melancolic, încărcat de o angoasă existențială, dar și de o sinceritate dureroasă. Versurile sunt pline de simboluri și metafore care exprimă conflicte interne și deziluzie.

Poemul pare să vorbească despre lupta cu propria identitate și cu societatea, despre iluziile care se destramă și despre acceptarea durerii ca parte a sincerității umane. Finalul sugerează o întoarcere la propria autenticitate, chiar și dacă aceasta este murdară și dureroasă, pentru că acolo, în „jegul tău”, se află adevărul tău cel mai sincer.

Această poezie este o explorare profundă a stărilor de criză și a căutării de sens în mijlocul haosului interior, fiind o mărturie a vulnerabilității și a curajului de a fi cinstit cu tine însăți.