... cu flori de păpădie

[Lică Barbu]

- Lucrare de control! – tună, ca o comandă soldăţească, vocea profesoarei de matematică de cum a intrat în clasă. Fără a mai răspunde la salutul elevilor din clasa a cincea, dădu drumul catalogului să cadă pe catedră şi trecu direct la enunţul problemei de matematică. De le-ar fi căzut în cap elevilor tavanul clasei şi nu ar fi fost aşa de şocaţi ca de „furtuna” profesoarei, iar zgomotul sec al căderii catalogului pe catedră, veni ca un tunet al unui fulger pornit din senin.  Copiii erau obişnuiţi cu exigenţele doamnei profesoare. Foarte severă. Pic de zâmbet nu vedeai la ea. Era un militar convins în disciplina şcolară şi nimeni nu mişca în front la ora ei. Până şi îmbrăcămintea ei era ca un echipament special de luptă. Pantalon pană traşi în cisme mulate pe picior, jachetă cu epoleţi şi nasturi de metal închisă până-n gât, iar pe cap purta întotdeauna o şapcă de soldat din legiunea străină. Lipseau doar, un pistol şi o grenadă la brâu şi ca să fie tabloul complet, ar fi mers şi o mitralieră rabatabilă cu foc automat. O lopăţică de tranşee, nu e cazul. Avea nişte unghii cât cupele de excavator.

Nota şapte acordată unui elev era cea mai mare indulgenţă pe care o acorda. Singurul care mai primea câte un opt era Ştefan, cel mai bun din clasă la matematică. Era premiat la olimpiade, dar tot nota opt primea.

- Se poate şi mai bine – îi murmura tăios cerberul pedagogic.

Liniştea se aşternu peste elevii cufundaţi cu năsucurile în lucrările lor. Doar secundele paşilor profesoarei, ce trecea printre bănci ca strategie de supraveghere, ritmic, la secundă, fără greşeală, cu precizie matematică, se auzeau în clasă ca ceasornicul unei bombe pus să muşte cu secundele lui din concentrarea elevilor asupra calculelor.

Ici-colo, broboane de transpiraţie de pe fruntea elevilor, cădeau clipocind ca o picătură chinezească pe lucrările albe şi întinse ca un deşert nemărginit.

Brusc, „ceasornicul” se opri. Copiii ridicară capul surprinşi, dar şi uşuraţi de ticăiala paşilor.

Profesoara a auzit un zgomot pe care îl avea în arhiva ei audio însemnat ca o alarmă. Nu putea greşi. Radarul ei de luptă nu o înşela. Era zgomotul cel mai atent studiat, cel mai puternic înregistrat în memoria soldatului cu licenţe matematice gata de război. Îl putea auzi şi dintr- un milion de bruiaje audio transmise în eter. Era primul pe lista de alarme inamice, era un zgomot comun în orele de extemporal, era o fâşiitură a unei hârtii numită fiţuică. Localiză atentă sursa şi se duse glonţ spre Ştefan. Ţinta ochită, privea cu spaimă atacul. Ştefan, încercă o manevră de inducere în eroare şi împăturind hârtiuţa o ascunse repede în buzunar.

- Scoate imediat fiţuica! –  scrâşni nervoasă profesoara.

- Dar, doamnă profesoară, nu este ce credeţi...

- Eşti şi obraznic!... Adică tu, care te crezi cel mai bun la matematică, tu, care iei nişte amărâte de cartoane numite diplome la olimpiade, tu, pitagoristul epocii, copiezi!?... Ca să vezi!.. Matematicianul clasei copiază la o simplă lucrare de control. Vaaai!... şi lumea te crede un erou. E clar!... Dă-mi imediat fiţuica!

- Vă rog să mă credeţi!... eu nu... – şovăi Ştefan.

Profesoara n-a mai avut răbdare şi smucindu-l un pic, îl controlă în buzunar şi-i luă hârtiuţa, cât şi lucrarea de pe bancă.

- Tupeul tău îmi deranjează ora. Te rog să ieşi imediat din clasă! Ia-ţi şi bagajul! Tot e ultima oră de curs. Mâine să vii cu părinţii la cancelarie! – turui profesoara în drum spre catedră fluturând hârtiuţa ca o dovadă a infracţiunii lui Ştefan, aruncând-o pe catedră.

- Mama şi tata muncesc în Spania. Nu sunt acasă. Locuiesc cu bunicul. – răspunse Ştefan cu voce scăzută îndreptându-se spre ieşire.

-Cu bunicul, cu bunica, cu pisica, vii cu cine răspunde de tine! Vom vedea cât de matematecian eşti cu nota scăzută la purtare – îl ironiză profesoara punând punct situaţiei.

Spre sfârşitul orei, elevii aduc tăcuţi hârtiile cu rezolvările, aşezându-le pe catedră şi ies din clasă. Profesoara rămâne să corecteze lucrările. O bagatelă pentru ea. Din trei tăieturi cu roşu şi acordarea unor note ce nu depăşeau nivelul notei şase, putea să plece satisfăcută. Începu cu lucrarea lui Ştefan. Nici nu o citi şi scrise cu roşu un doi cât pagina de mare.

În timpul corectărilor, ceva o neliniştea. Privea cu coada ochiului fiţuica lui Ştefan. Ceva o irita, dar îi scormonea şi curozitatea. Îl ştia pe Ştefan ca un bun matematician, nu învăţa pentru note, asta era clar. Îi plăcea să scotoceasă prin tainele matematicii şi venea mereu la problemele grele cu soluţii surprinzătoare. Atunci, ce?... De ce?... Îndoielile că acea hârtiuţă nu era o fiţuică îi dădeau târcoale... Nu se poate. Nu cred. E un hoţ, am simţit eu. Nu avea cum să ia el atâtea premii la olimpiade... – erau alte gânduri ce porniseră lupta în mintea ei.

Nu mai analiza lucrările. Nota fiecare lucrare cum îi dădea mâna, la întâmplare.

Ştia din catalog ce rezultate avea Ştefan. Nu era aşa bun şi la alte materii. Excela la matematică. Atât. Atunci, ne punem un semn de întrebare: de ce la matematică? Voia să mă înfrunte pe mine? Să-mi demonstreze că e mai bun ca mine? Nu ştie cu cine se pune. Nu ştie ce adversar are în faţă pe tabla de calcule. Îl voi distruge, îl voi minimiza ca cel mai slab elev, îl las corigent.

Tensiunea dintre orgoliul de căpitan încrezător pe câmpul de luptă cu strategii fixe de atac, de a obţine victoria cu orice preţ şi îndoiala că acest Ştefan este un luptător cinstit, a crescut până la punctul de a deschide dovada infracţiunii, adică fiţuica... A doua variantă a cedat. Era singura alegere de a şti cine e mai bun, cu toate temerile. Cu un tremur specific spionului în căutarea misterului, cu acea emoţie că va descoperi altceva decât crede, profesoara deschise hârtiuţa impricinată.    

În hârtiuţa mototolită era o floricică de păpădie, iar pe hârtie scria cu litere atent caligrafiate, cuvinte scrise de un copil cu respect pentru oameni mari, clar, simplu şi emoţionant: Cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere, vă doresc linişte, iubire, dragoste de viaţă şi nu uitaţi că viaţa nu e matematică! La mulţi ani!

Doamna profesoară a rămas cu ochii în gol. Timpul s-a oprit în gânduri. Pielea vibra, iar respiraţia se poticnea cu noduri în gât. N-a mai rezistat şi a izbucnit în plâns. Lacrimi picurau ritmic, cu precizie matematică pe „fiţuica” lui Ştefan.

Ce-am făcut?... În nemernicia mea am distrus un suflet. Un suflet de copil. Am şi uitat de ziua mea. Ştefan ştie. Ştefan mă iubeşte... şi eu? Doamne! Sunt demnă de tras timpul înapoi, să repar ce-am distrus... Cum am putut să fac asta? - erau gândurile profesoarei ce veneau valuri-valuri peste inima şocată de greşeala unui orgoliu de pedagog.

Îi examină lucrarea şi observă că răspunsul la problemă era foarte corect. În plus, Ştefan scrisese logica rezolvării, cât şi o variantă de rezolvare a problemei inversând datele.

Nici nu mai realiza dacă aplicase corect datele problemei. Ce mai conta?

Se simţea mică, mică de tot. Chipul ei arăta ca un luptător ce a pierdut bătălia şi a fost învinsă simplu, printr-un firesc uman la îndemâna tuturor: iubirea.

Se ridică de la catedră şi se apropie de fereastră. Îşi scoase jacheta sobră, de soldat şi rămase  într-o ie, adevărată, ţărănească, garnisită cu dantelă şi fir auriu. O avea de la mama, de atunci... când prima ei dragoste a cerut-o în căsătorie... O poartă mereu, ca un dor nemărginit după omul ei drag ce s-a prăpădit de cancer. Anii au trecut şi ea s-a transformat într-o piatră rece şi dură, păstrând închisă în ea o inimă sfâşiată de durere... Lacrimile se uscau înainte de a răbufni prin piatră. Exteriorul atitudinilor ei o ajutau să reziste în faţa pierderii clipei iubirii eterne, clipa iubirii la optsprezece ani, când zborul în viaţă pleacă din stele.

Privind pe fereastră, timpul curgea spre amintiri din copilărie, acolo în satul din câmpie, cu acea fetiţă pusă pe nebunii, cu nucul din curte în care se urca să vadă oraşul ca un vis îndepărtat, cu Ion al ei ce o păcălea cerându-i să închidă ochii să-i facă o surpriză şi o săruta pe nepregătite cu o floare de păpădie în gură, cu... şi timpul se frângea în dorul de Ion. Aici era pragul frângerii aripilor în nebunia vieţii. Cum am putut?... răsuna ecoul din inima ei.                                                  

Timpul real trecea şi afară se înserase. Profesoara a păşit încet spre banca lui Ştefan şi mângâie pupitrul. Lemnul păstra adierea căldurii dăruirii pentru ea. Un sentiment îi răbufni în inimă:  o iubea ca pe mama lui. Părinţii lui plecaţi în alte lumi, el singur cu bunicul lui, un suflet căutător de iubire... Şi eu?... Eu sunt nimic pe lângă mărinimia lui.

Două lacrimi gemene alunecau strecurând suferinţa.

Merse la catedră, strânse lucrările şi ieşi aruncând într-un coş de gunoi jacheta soldăţească.

A doua zi, Ştefan a găsit pe bancă lucrarea lui. O floricică de păpădie se odihnea pe pagina lucrării,  împovărată de roua dimineţii. Nota doi, scrisă mare cu roşu, era tăiată şi alături era trecută nota zece. Mai jos, era scris tremurat, cu litere din suflet, simplu, magic, emoţionant de sufocant:  IARTĂ-MĂ!  

 

[Mihaela Suciu]

Ați nimerit locul cu proză și da! am primit mesajul, coronoța e valabilă și acum pentru emoția ce-o crează.

[Lică Barbu]

Iertare! Acum m-am obişnuit cu configurarea paginii. Începător, na!

Mulţumesc! O zi cu zâmbete şi sclipici în priviri!

[Sofia Sincă]

Un text surprinzător. Începe soldățește, cu inflexiuni temerare și se sfârșește în ce mai sentimental mod. Oameni și fapte, destine ce lasă urme adânci, asprite, asupra insului chiar dacă el este pedagog. Dar, totul e bine când se sfârșește cu bine.

Nu cunosc dacă textul este tipărit în vreun volum de al dvs. Eu am scos câteva incoveniente:

Copii erau,- Copiii erau

indulcenţă, - indulgență

Ici-colo, broboane de transpiraţie de pe fruntea elevilor, cădeau clipocind ca o picătură chinezească pe lucrările albe şi întinse ca un deşert nemărginit. - mi se par prea multe comparații... pe cm.pătrat :)) (încă câteva în frazele anterioare) Și nu neapărat că ar fi multe, dar sunt stereotipice cu cel ca în față.

Profesoara a auzit - multe astfel de cazuri... Se mai pot evita, dau tentă cacofonică

- Eşti şi obraznic!...Adică tu, care te crezi cel mai bun la matematică, tu, care iei nişte amărâte de cartoane numite diplome la olimpiade, tu, pitagoristul epocii, copiezi!?...Ca să vezi!.. - de lăsat spațiu după punctele de suspensie.

Dacă aceste atenționări sunt în zadar, textul fiind publicat să spuneți, să nu mai scot altă dată.

Bine ați venit cu proză în site-ul nostru!

Sofy, am citit cu plăcere!

[Lică Barbu]

Mulţumesc pentru atenţionări! Textul a fost publicat online, la vremea concursului, în revista ,,Occidentul Românesc". Am reţinut greşelile şi le voi corecta. Mulţumesc pentru ajutor!

O seară cu zâmbete!

Cu respect!

[Chris]

un text sensibil, citit cu plăcere,

[Corina Militaru]

Profesoara de matematică mi-a amintit de Miss Trunchbull din filmul Matilda. Spre deosebire de film, personajul de aici se dovedește a fi profund uman. Mi-a plăcut povestea! :)

[Lică Barbu]

Corina Militaru a spus :

Profesoara de matematică mi-a amintit de Miss Trunchbull din filmul Matilda. Spre deosebire de film, personajul de aici se dovedește a fi profund uman. Mi-a plăcut povestea! :)

Mulţumesc pentru trecere, stimată Corina Militaru! Mesajul ,,filmului" meu este iubirea, stare care învinge răul în orice poveste.

[Ioniţă Gabriela]

atat de frumos! ma straduiesc zi de zi sa fiu mai mult om decat prof..PRETUIRE!