Se aprind visele-n taină...

[Denisa Curea-Popa]

-poetului sufletului meu-

Motto: În fiecare floare care se deschide inima lumii învață din nou să bată.

Se aprind visele-n taină peste inimi și de dor
Primăvara prinde glasuri într-un cântec viu, ușor.
Sub căldura blând-a razei, mlădițe-nmiresmate
Își apleacă fruntea albă sfios să se arate.

Sus, pe crengile-nflorite, flăcări vii se împletesc
În lumini de sărbătoare peste codrul strămoșesc.
Învelite-n adieri, clopote de floare sună
Și prin vântul de răzoare vremea poartă-a ei cunună.

Cerul strâns în strălucire cuprinde al tău fior,
Lasă roua să se-aștearnă peste gânduri, peste zbor,
Iar în taina înfloririi, printr-o mută bucurie,
Omul poartă dar de soare miruit cu veșnicie.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Atât de frumos, atât de gingaș precum o floare este poemul tău , Denisa.

[Mihaela Popa]

frumos!

[Grig Salvan]

Un pastel de primăvară oarecum „alecsandrin”, în care natura domnește iar omul apare abia la final, cu imagini diafane și culori vibrante. Într-adevăr, apare o ieșire din ritm, așa cum au semnalat colegii, dar care poate fi simplu eliminată, spre exemplu se poate face trecerea de la adverb la adjectiv, „sfioase să se arate”, iar „mlădițe-nmiresmate” n-are nevoie de cratimă, ritmul cere „mlădițe înmiresmate”. Pe ansdamblu, o lectură plăcută.

[Vasilisia Lazăr]

Sub căldura blând-a razei, mlădițe-nmiresmate
Își apleacă fruntea albă sfios să se arate.

Astea două versuri ies din ritmul poeziei. Sugerez:

Sub căldura blând-a razei, mlădițe înmiresmate
Își apleacă fruntea albă, ce sfios o să se-arate. (sau altfel, dar să păstrezi ritmul)

Sugestia domnului Cicu e salutată și de mine. De asemenea, varianta ta din comentariu.

Frumos! Am citit cu plăcere.

[Denisa Curea-Popa]

Ada, tu știi că așa scriu cu mulțumire și recunoștință pentru cei care mă cheamă neîncetat pe înfloritoarea câmpie a poeziei.

Te îmbrățișez!

[Denisa Curea-Popa]

Consider de mare preț sugestia de a-mi prinde propria ființă în acest tablou. Aș putea modificând astfel: 

Cerul strâns în strălucire cuprinde al meu fior,
Lasă roua să se-aștearnă peste gânduri, peste zbor,
Iar în taina înfloririi, printr-o mută bucurie,
Mă topesc în dar de soare, miruită-n veșnicie.

Vă mulțumesc, domnule Cicu! Prețuire!

[Denisa Curea-Popa]

Vă mulțumesc, domnule Valentin! Prețuire!

[Ada Nemescu]

Atunci când o poezie nu este doar poezie, ci poartă glazura delicată a unei dedicații, atunci devine specială. Despre taina înfloririi niciodată destul...

Am citit cu plăcere, aDa

[Tudor Cicu]

„Visele se aprind„ în taină, n-ar fi o noutate, dar când cântecul curge ușor și un tablou de clopote cu vânt pe răzoare se-nfiripă, mă șteptam ca în tablou poeta să-și fi „prins” propria ființă și să întregească tabloul nu cu „al tău dor”, ci al celei-care-scrie, furată de mrejele acestei „bucurii mute”. E o sugestie, fiindcă dacă un poem te-a făcut să rezonezi cu el, înseamnă că poetul a intrat în sufletul tău cu acel gând despre trăirea lui. (Și mă refer la ultima strofă, cred că ați înțeles).

[Stanescu Valentin]

Doamnă Denisa, îmi place foarte mult motto-ul. Restul e tăcere din punctul meu de cuvânt. Nu mai am ce să comentez. Mi-a plăcut poezia! Felicitări!