mai erai și tu în vis

[Tudor Cicu]

mai erai și tu în vis

 

cum de mult n-am dat prin sat

ne mai știi? - m-au întrebat,

acei salcâmi de la poartă

uitați până și de soartă.

 

c-aseară-n fântână luna

îmi făcea cu ochiu-ntruna

o vreme-am crezut de nu,

că-mi făceai cu mâna tu

 

cât am stat pe lespezi, gândul

m-a muncit clipe de-a rândul.

și-atunci dorul într-o clipă

le-a dat viselor aripă

 

mă vedeam la noi în casă

cu toți ai mei strânși la masă

și la geam priveam de numa’

duzii cum făceau cu mâna.

 

câinii lătrau pe afară...

stele lăcrimau cu ceară,

anii mei aduși de spate

strânși pe file într-o carte.

 

mai erai și tu în vis

ce frumoasă ești! - mi-am zis.

toate să le fi visat,

că n-am dat de mult prin sat?

 

și-abia când eram în prag

dulcele amar pribeag

mi-a șoptit luat cu veste

cum că toate-s azi, poveste.

[Tudor Cicu]

Chris: Te știu o mare admiratoare a poeziei calde-romantice, cu acea aură ce implică adâncimea comunicării cu ființa, de aceea încă mai credem că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea și imaginația lor poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Și mai cred că e nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului, altfel (în poezie) „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” cum sună o zicală.

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Hei!, cunoștințe mai vechi cu care n-am mai dialogat de mult. Aveți dreptate: e ca și cum am trăi într-o poveste ce a avut loc cândva. Pe lângă poveste, se întâmplă uneori să îmi închipui că sunt pe pragul casei natale și de acolo să privesc norii pe cer ce par a-mi spune o poveste de dragoste, petrecută acolo, de demult. Uneori mă refugiez în acea poveste de dragoste, ca alternativă la tot ceea ce înțelegeam eu, pe atunci, că ar fi viața. În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Aceeași senzație o am și eu după aceste închipuiri.

[Tudor Cicu]

Vasilissia: La o anumită răsîpântie a drumului prin viață, pare firesc a trăi, în poezie, pendulând prin amintiri, când în trecut, când în prezent. Și firesc, aceste incursiune printre amintiri, sunt scrise, în singurătate, la masa de scris, cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. În timbru pregnant autoreflexiv fiecare poet aspiră spre o contopire a contrariilor despre oferta destinului. Astfel, poezia are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, chiar și într-un vis. Mulțumesc pentru lectură, Vasilissia!

[Tudor Cicu]

M. Pester: Vise... amintiri... Da! Poeta Nora Iuga spunea că „poezia este asociată cu visul”, cam ceea ce arătam odată și eu, pornind de la o cugetare freudiană a delirului și viselor care se nasc din astfel de refulări. Percepția lor au ca precondiție totalitatea unor trăiri responsabile de un astfel de mister, dacă ținem seama că omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă. Mulțumesc de trimiterea la ele.

[Chris]

foarte frumos, nostalgic, cald!

[Grig Salvan]

Copleșitoare nostalgie și melancolie. Totul devine treptat o poveste. Și noi vom fi doar eroi de poveste cândva. O poezie de suflet.

[Vasilisia Lazăr]

Versurile vorbesc despre un spațiu profund personal, unde liniile dintre realitate și vis se estompează, dând naștere unei lumi în care dorințele neîmplinite și speranțele se transformă în amintiri palpabile. E un vis lucid, o reverie, iar trezirea creează un gol existențial, așa cum apare bine definit în ultima strofă. Superb!!!

[Monica Pester]

Pare simplu, dar povestea vis-amintire este de mare profunzime.

Stimă,

[Tudor Cicu]

Valentin: „Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (mi se pare că l-am citat pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţam, că scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. Cei plecați din casa copilăriei se întorc mereu, fie și în vis, acolo. Mi-aduc aminte că în camera mea, lângă fereastră, se afla o măsuţă rotundă la care, din când în când, scriam poezii, povestiri; mâzgăleam orice, pe nişte coli albe. În faţa ferestrei, crescuseră doi duzi. Unul făcea dude albe, foarte dulci. Celălalt dădea nişte dude roşii, un pic acrişoare la gust. Crengile duzilor, bătute de vânt, se loveau uneori de geam, ca şi cum ar fi vrut să-mi atragă atenţia, că au ele să-mi spună câte ceva. Pe atunci nu știam asta, nici măcar nu bănuiam. Acum toate vin sub forma unor regrete. Tot un copil plecat în lume sunt și eu, ca și tine, de altfel.

[Tudor Cicu]

Ada: Eu, fiind născut în Dobrogea, aproape de mare, de câte ori mă înfăţişez dinaintea mării nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”: unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”. Și tot acolo, privind de pe mal, de sus, marea, nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea”. Fusese, până atunci, atât de mic şi neânsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucni „într-un hohot de plâns”. Și acest hohot îl punem uneori în poezie. Îți sunt recunoscător pentru comentariu și plăcerea lecturii.