Primăvară întârziată

[ovidiu]

între pat și singurul geam al camerei

singurătatea își face de cap,

monotonia

încurajată de frigul

din caloriferul restanțier

mă zdrobește pe nesimțite,

primăvara întârziată cu muguri înghețați

doboară recordul la răceală pe metrul pătrat,

sezonul rece își prelungește existența,

imaginea familiilor fericite

locatari ai apartamentelor strânse unele în altele

ca într-o nucă

cu compartimente distincte ale urii

din care alungată este

intimitatea

se fărâmițează straniu,

poți să-ți tai tălpile cu fiecare pas făcut în afara ființei

de parcă te-ai rătăci într-o pădure de beton,

nopți de veghe clădite cu nesomn

devin monumente urbane ale spiritului alungat din trup,

stele sinucigașe se prăbușesc în noi.

[ovidiu]

Multumesc Tudor, Gina!

[Tudor Cicu]

Un final conturat și salvator pentru un poem, de altfel, nocturn și un pic glacial. Imaginile finale salvatoare aduce ființa umană în limitele restrânse privitorului din „afara ființei”. 

[gina zaharia]

Întîrziată ori nu, primăvara este esența gândurilor înflorite, elanul spre lumină, uneori chiar eșafodul singurătății. Sigur, poezia poate „vorbi” despre insomnii sau despre  pași din afara ființei (frumoasă expresie!), dar tot ea, poezia, poate transforma praful în pulbere de stele. Ușor pesimist poemul, dar bine conturat.