Când a fost cu eclipsa de soare

[Tudor Cicu]

  

      Nici acum, chiar dacă m-ați pica domniile voastre cu ceară, n-aș putea să jur cu mâna pe inimă, că, întâmplarea de față chiar nu s-a petrecut sub ochii mei și ai bunicului. Pe bune! De ce să vă mint? Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far în mica noastră urbe de la țărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar datorită Cherhanalei din cătunul nostru, mai toate navele pescărești acostau la țărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase de cum începea să se însereze și, odată ajuns sus în turnul farului aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie și furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare și făclii pregătite pentru a le aprinde și a le atrage atenția, cu ajutorul lor, căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult de țărmul stâncos. Din acoperământul nostru situat într-o mansardă a Cherhanalei auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roșie, un fost comandant de remorcher, un tip semi-șchiop, care atunci când te fixa băga și groaza în tine. Rămas de unul singur în birt îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom că, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Și ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!” Era, după câte auzisem ici și acolo, un vechi cântec pirateresc, cules de prin romanele de aventuri tare la modă pe vremea aceea. Stăteam, cum vă uitați la mine și mă uit și eu la dumneavoastră, în ziua aceea de pomină, cu bunicul la taclale, când, aruncându-și o privire spre cer, bunicul rămase țintuit locului:

        – Măi, drăcia naibii!? Robi (așa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...

        – Ce-i? l-am întrebat pe bunicul, ridicând, asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.

        – Cum ce-i? Ai auzit și tu urletul acela îndepărtat? Apoi, ca pentru sine: Iartă-ne, măicuță! Și, se închină de câteva ori, făcându-și cruci după cruci în cruciș și curmeziș, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii, Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor!...

        – Cum adică, balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboșenia de cuvânt în palmă. Păi, ce! Există și un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!

        – Cum să nu crezi, Robi? Uită-te și tu, nu mai e lună pe cer. Păi, atunci... să crezi!

     Am dat fuga la fereastră, fiindcă, mai adineauri, zărisem și lumina soarelui prin geam. M-am întors de acolo speriat. Afară, întuneric beznă.

        – Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?

        – Acesta al mărilor, o înghite. Sigur o înghite! vezi bine... Apoi, după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos și adu-mi felinarele. Trebuie să ajung degrabă la far... Barbă Roșie al nostru, căpitanul Ahab cu dulăul său Stubb și secundul Starbuck, rătăcesc cu remorcherul pe marea aflată în furtună.

      Am și luat-o din loc. Dar m-am auzit din nou strigat:

        – Adu-mi, te rog, și luneta de aramă... Mai repede, mai repede, Robi!

      Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă ultimele două trepte nu le-am mai nimerit și m-am trezit aruncat, ca un balot cu pește congelat, până la picioarele patronului Barbă Roșie aflat cu litra de rom la o măsuță, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.

        – Ho, băiețaș! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băiețaș! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleștată pe brațul meu, mă apropie până aproape de barba lui roșie, și-mi făcu cu ochiul.

      Tare mai avea chef să trăncănească verzi și uscate, fără îndoială, o companie în plus nu i-ar fi displăcut, dar eu mi-am zis că nu trebuia să-i fac jocul.

        – Domnule, domnule! Căpitanul Ahab și secundul rătăcesc pe furtuna care s-a ițit dintr-o dată! Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Și, nici lună nu-i... dar mai adineauri, era... O fi înghițit-o balaurul, domnule!...

      Am prins momentul când tocmai se repezise și el să-și arunce o privire prin fereastră, într-acolo unde părea că în adâncurile mării o fiară își dădea duhul și am fugit la bunicul care mă aștepta, cu felinarele și luneta de aramă, pe treptele de la ieșirea din birt. Cu bunicul de mână ne-am îndreptat de-a lungul țărmului spre far. Undeva printre stânci marea vuia, semn că se apropia fluxul. Ajunși la turn bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsi pe cea care se potrivea la ușa masivă de metal și, odată intrați, începurăm urcușul celor peste 3-400 de trepte în spirală până sus la camera cu lentile și oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinsese farul, mi se transmisese și mie. Observai cum pusese luneta la ochi și, după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse și mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, așa sorbeam, cu nesaț, fiecare colțișor din largul mării. Lanterna farului arunca, în depărtare, un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât niște fălci imense de uriași, alergau în întâmpinarea șuvoiului de lumină, dornice să-l înghită, ori se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.

        – Auzi, Robi, se cam apropie furtuna de țărm! Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare...

Nu mă îndoiam de fel că bunicul auzea și alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea și își îndrepta urechea când într-o direcție, când alta, și asculta în tăcere cu ochii închiși. Tot de la bunicul, știam, că marinarii adevărați, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, și că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morți. Pesemne, când îmbătrânești, toate astea or fi ele plăcute să le asculți ca pe niște cântece de sirene, dar, mie îmi zburlea părul astfel de întâmplări ciudate. Mai fusesem în turn, cu bunicul, dar, ce-i drept, doar ziua. Noaptea, nu mă lua niciodată cu el. Din înălțimea turnului, știam cum se vedeau casele oamenilor: cât niște mușuroaie de cârtițe, iar bărcile în larg, cât niște gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbușilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, oricât m-aș fi străduit, nu le-aș fi zărit. Bunicul, așa credeam, și le imagina. Cu luneta lui de paznic, putea să și le apropie dinaintea ochilor și să le distingă conturul, și direcția de înaintare, că, îndată, manevra astfel felinarele și lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcațiunile alea, trebuiau să-i înțeleagă mesajul și să-și îndrepte ambarcațiunile spre țărm. Luminile alea m-au obosit și cred că am adormit pe o saltea umplută cu iarbă de mare. În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel și fel de povețe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Și, de altfel, în odaie la mine (cum ajunsesem acolo, nu știu nici să mă picați cu ceară!) nu mai ardea nicio lumânare. Și totuși, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereți se zăreau semne stranii și alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre, zburau, de colo-acolo, pescărușii și umbrele lor fâlfâiau pe pereți; după care treceau, în stol, pe uși. Pe podele umbrele noastre sub lumina felinarelor, proiectau tot felul de arătări. Nu mă-ntrebam decât ce-or fi făcând cei rătăciți singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Așa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că, după o vreme, având ochii deja închiși, am putut reface, în liniște, din lăcașul memoriei cam toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Și, doar mi s-a părut, ori chiar era realitate, însă de dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie și străvezie începu atunci să se reverse în toată încăperea. Iar luna își tot mărea cercul în jurul ei. Mustățile bunicului chiar se lipiseră de geamul ferestrei, dar de partea cealaltă. Ciudat! Bunicul chiar mă privea și părea nedumerit. Am sărit din fotoliu și m-am repezit drept în raftul cu cărți, care se revărsară ca un stol de pescăruși deasupra capului meu. Dând la o parte vraful de cărți, am și fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:

        – Au eliberat luna, bunicule?

        – Ce lună? Care lună, Robi? s-au zburlit mustățile bunicului, pe geamul de sticlă.

        – Păi... căpitanul Ahab și Barbă Roșie al nostru!

        – Măi, Robi!? Ce Barbă Roșie? Care Ahab!? Toate cărțile astea ți-au zăpăcit creierii. Ieși afară, să prinzi și tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că nu te mai întâlnești, poate, decât peste o sută de ani, cu așa ceva...

       Însă, între noi fie vorba: mi-aș fi dorit ca lui Barbă Roșie al nostru, apariția căpitanului Ahab împreună cu a dulăului său Stubb și a secundului Starbuck, ce-i și vedeam venind epuizați de pe mare la ușa birtului nostru, să le fi adus noroc eclipsa de soare. Și, îmi făceam mustrări, că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puține arme ca să se apere. Dar, îmi puteți susține partea și domniile voastre. Că îmi venea să-i zic bunicului: „Du-te sănătos, că și nădăjduiesc să mă întorc curând cu eroii mei de pe mare.” Dar nu! Asta pesemne era dintr-o altă poveste. Când acela pesemne tot mai căuta într-o parte și alta, cu barba albă până la genunchi, dând la o parte capacul chichiței și cotrobăind prin lada aceea după amintiri vechi. Ori eu chiar credeam în sosirea, mai degrabă, la hanul nostru, a lui Barbă Roșie și căpitanului Ahab. Și n-aș fi lăsat nici măcar Moartea, din povestea ăluia cu lada lui de vechituri, să se atingă măcar și c-o palmă de obrazul meu. Mă tot uimeam în sinea mea, cum că bunicul o fi visat, ori o fi tras pe ascuns ceva la măsea. „A naibii băutură. Poate să te distrugă, nu glumesc” - și m-am ridicat să ies pe ușă înaintea bunicului. Altfel pesemne, curând, pe-aici ar fi început să mișune toți țăcăniții de prin împrejurimi, ca furnicile. Și de la o țăcăneală d-asta oamenii se încing la discuții exact când n-ai tu chef. Și mamă, mamă, ce soartă îmi imaginam!... Ori poate credeți că am dat în benga? La urma urmelor fiecare-și are propria soartă în mâini. La ce bun ne-am mai amesteca, acum, și noi într-o poveste care, nu-i așa, nici n-a început cu a fost odată ca niciodată!

 

[Grig Salvan]

Savuros text. Scris cu talentul de povestitor care se simte tresăltând în fiecare frază, cu limbajul colorat și plastic „din popor” și doza de umor sănătos la fiecare pas. Lecturat cu mare plăcere.

[Vasilisia Lazăr]

Fascinant! Textul, povestea, visul... Totul. Specialiștii în psihologia copilului afirmă că această fascinație spre personajele negative este absolut normală la copii. Ei se folosesc de personajele în cauză, de joaca imaginară de-a răul, ca să își dezvolte valorile morale de bine și rău și de asemenea pentru a-și gestiona fricile legate de răul cel mare. Dumneavoastră ne-ați spus asta într-un alt mod, iar povestea pe care ne-ați spus-o place. La pachet cu ea, ne-ați livrat și alte informații prețioase, mai ales nouă, acelora care trăim departe de mare.

O proză captivantă scrisă cu talent și pricepere. Mulțumim pentru starea de bine! Drag!

chiar dacă m-ați pica domniile voastre cu ceară - eu știam că se zice „chiar dacă m-ați picura cu ceară”. 

[Tudor Cicu]

Cred că sunteți de acord că până și noi (începătorii) gândim uneori proza bazată pe o permanentă interferență între realitate și ficțiune pe acele glisări fantasmatice între iluzie și realitate. Dar chiar dacă e vorba de ficțiune, unul dintre atuurile noastre este plauzibilitatea, iar o altă treaptă pe care am dori s-o atingem este autenticitatea. Abia apoi ne-am dori să-l atragem pe cititor și în tărâmul imaginației sale, să nu regrete că întâmplarea pe care o narăm nu face parte și din viața sa, ori i s-ar fi putut chiar întâmpla și lui. Dacă am putut atinge așa ceva, atunci mie nu mi-a revenit decât rolul de a nuanța culoarea locală a epicului narat. Aici, un domeniu drag mie și familiar, marea! (Povestirea a fost cadoul meu făcut nepotului Robert, născut la Mangalia, și promis, cândva, în dreptul farului de pe dig). (Pica... corect picura!, doar că vorba bunicilor mei era „pica” și așa am și moștenit-o!). 

Vasilisia Lazăr a spus :

Fascinant! Textul, povestea, visul... Totul. Specialiștii în psihologia copilului afirmă că această fascinație spre personajele negative este absolut normală la copii. Ei se folosesc de personajele în cauză, de joaca imaginară de-a răul, ca să își dezvolte valorile morale de bine și rău și de asemenea pentru a-și gestiona fricile legate de răul cel mare. Dumneavoastră ne-ați spus asta într-un alt mod, iar povestea pe care ne-ați spus-o place. La pachet cu ea, ne-ați livrat și alte informații prețioase, mai ales nouă, acelora care trăim departe de mare.

O proză captivantă scrisă cu talent și pricepere. Mulțumim pentru starea de bine! Drag!

chiar dacă m-ați pica domniile voastre cu ceară - eu știam că se zice „chiar dacă m-ați picura cu ceară”. 

[Tudor Cicu]

Sigur că există o subtilă comunicare între viața trăită printre cărțile mele și planul imaginației. Ca în suprarealul oniric al unui tablou pictural, în care umorul învăluie toate derapajele naratorului. Dar i-am lăsat și copilului să creadă că închipuirea reprezintă, mai întotdeauna, o forță și că lumea lui este, uneori, ceva mai complex și mai profund. Și că, în viața lui, fiecare amănunt de acest fel contează. Mulțumesc de comentariu și lectură! 

Grig Salvan a spus :

Savuros text. Scris cu talentul de povestitor care se simte tresăltând în fiecare frază, cu limbajul colorat și plastic „din popor” și doza de umor sănătos la fiecare pas. Lecturat cu mare plăcere.

[Maria Mitea]

Am început a citi din curiozitate, iar poveste mi-a acaparat total atenția.( Sincer  nu am mai avut timp să mă gândesc citesc până la urmă sau fragmente. :)

Scris cu dibăcie, captivant, iar interactiunea dintre Robi și bunic se simte atât de reală. 

[Tudor Cicu]

Cu drag de popsul tău, aici, Maria! Mă bucur că i-am făcut nepotului, cândva, acest „strop” de fericire, povestea imaginară în care l-am implicat. 

Maria Mitea a spus :

Am început a citi din curiozitate, iar poveste mi-a acaparat total atenția.( Sincer  nu am mai avut timp să mă gândesc citesc până la urmă sau fragmente. :)

Scris cu dibăcie, captivant, iar interactiunea dintre Robi și bunic se simte atât de reală. 

[Pop Dorina]

La granița dintre real și imaginar, aș putea spune că textul curge lin, ca o mare liniștită. Și nici nu poate fi altfel, căci proza „marca Tudor Cicu” e scrisă cu pasiune, inteligență și multă, multă dragoste de cuvinte elegante și narațiuni captivante. Felicitări!

[Tudor Cicu]

Pop Dorina: Vai, ce frumos ai spus asta cu „marca”! Ar trebui să fac și eu, poate din nou, o constatare a momentului asupra prozei mele. Dar cum cărămizile povestirii se așează unele peste altele cu „alt ciment”, pe măsură ce scriu înțelesul îmi fuge tot mai departe și înțelegi în final că realitatea e altceva de ceea ce ai gândit. Acest ghem al amintirilor mele trebuie desfăcut ca în acel labirint din care evadaseră, cândva, Dedal și Icar. Putem face asta prin elansarea ficțiunii, fără a părăsi labirintul. Măcar de am putea evada în mintea cititorului nostru. Cu mult drag!  

Pop Dorina a spus :

La granița dintre real și imaginar, aș putea spune că textul curge lin, ca o mare liniștită. Și nici nu poate fi altfel, căci proza „marca Tudor Cicu” e scrisă cu pasiune, inteligență și multă, multă dragoste de cuvinte elegante și narațiuni captivante. Felicitări!

[Chris]

foarte frumos, fascinant zic si eu! :))