Ion Lazăr da Coza – Lumina care nu se stinge

[Vasilisia Lazăr]

Ion Lazăr da Coza – Lumina care nu se stinge

 

Au trecut șase ani de când ilustrul scriitor vrâncean Ion Lazăr da Coza a pășit, tăcut și demn, în lumea cu dor, acolo unde cuvintele nu mai dor, iar clipa devine veșnicie. Timpul, cu răbdarea lui neclintită, a așezat peste plecarea sa o liniște adâncă, dar nu a putut stinge lumina pe care a lăsat-o în inimile celor ce l-au cunoscut, citit și iubit.

Amintirea lui nu este una solemnă și rece, ci caldă, vie, aproape respirând. Îl regăsim în gesturi simple, în zâmbete discrete, în tăcerile pline de sens pe care le știa atât de bine. Era dintre acei oameni rari fără de care cămările sufletului sunt mai goale. Prietenia lui nu era zgomotoasă, ci statornică, asemenea unei lumânări care arde liniștit, fără să ceară nimic în schimb.

Curajul său nu a fost unul al strigătului, ci al consecvenței. A crezut în puterea cuvântului, ca orice muritor într-o lume grăbită să uite. A scris cu răbdare, cu responsabilitate și cu acea noblețe interioară care transformă literatura din simplă artă în act de dăruire. Pentru el, scrisul nu era o formă de afirmare, ci o formă de slujire – a adevărului, a frumosului, a omului.

Generozitatea lui Ion Lazăr da Coza se manifesta firesc, fără declarații ori „surle și trâmbițe”, cum îi plăcea să spună, Știa să încurajeze, să deschidă drumuri, să ofere încredere acolo unde alții ar fi oferit tăcere. Mulți au simțit, poate fără să-și dea seama pe deplin, sprijinul discret al acestui om care nu căuta recunoștință, ci doar continuitate. În felul acesta, el nu a construit doar pagini de literatură, ci și destine.

Moștenirea sa literară rămâne o punte între sensibilitate și demnitate. Textele lui nu se citesc doar cu mintea, ci și cu inima. Ele poartă acea vibrație rară care face ca un cuvânt să devină adăpost, iar o frază – rugăciune. Dincolo de temele abordate, dincolo de stil sau epocă, ceea ce rămâne este autenticitatea unei conștiințe care a refuzat compromisul și a ales mereu lumina.

Astăzi, când îi rostim numele cu emoție, nu vorbim doar despre un scriitor plecat dintre noi, ci despre o prezență care continuă să ne însoțească. În fiecare carte deschisă, în fiecare gând bun, în fiecare gest de prietenie sinceră, ceva din spiritul său se reîntoarce, discret, ca o adiere.

Poate că adevărata măsură a unui om nu este durata vieții, ci urmele de lumină pe care le lasă. Iar Ion Lazăr da Coza – Ionică al nostru – a lăsat lumină multă, caldă, tăcută. O lumină care nu judecă, nu cere, nu se stinge.

În fața acestei amintiri, singurul gest potrivit rămâne recunoștința. O recunoștință smerită pentru prietenia dăruită, pentru curajul discret, pentru generozitatea fără margini și pentru literatura care continuă să ne adune sufletele în jurul ei.

Șase ani nu înseamnă uitare. Înseamnă doar începutul transformării amintirii în permanență. Iar acolo, în permanența aceasta liniștită, Ion Lazăr da Coza rămâne viu – prin cuvânt, prin iubire, prin noi.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină! La mulți ani, Ionică, întru veșnicia cenaclului îngerilor!  

 

                                                          Redacția Armonii Culturale/ UZPR, Gheorghe A. Stroia

 

Poeme de Ion Lazăr da Coza

Epitaf

 

Când, mirosind a lumânare stinsă,

Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt,

Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –

Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ,

 

Să pot s-ajung un bulgăre de lut

Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,

Şi tot ce n-am putut să fiu cândva

Să redevin din ce am mai rămas.

 

Frig

a dat peste mine

frigul de taiga.

– oricum, nu credeam că am atât de mult de trăit! –

miroase corola topită de ger, iubito,

şi renaşte-mă!

prea sfioasă, mama n-a cerut nimic de la ursite;

nici bănuţi de argint nu cred c-a avut

să le răsplătească deranjul.

renaşte-mă!

ia din zestrea ta trei arginţi

şi răscumpără-mă,

apoi vinde-mă chiar taigalei!

 

 

Doinită

am trimis poezia

ca pe un glonţ rectiliniu cu azimutul

bine stabilit

nu mă aşteptaţi, nu ştiu dacă o să ajung

nu ştiţi dacă o să ajungă...

o să mă aşez puţin la umbra

arinilor cu frunza

cerată şi amară

din care mănâncă lăcrimând

ciute

să-şi facă laptele

pelin

când trebuie să înţarce puii

 

nu mă aşteptaţi, nu ştiţi dacă o să ajung

nu ştiu dacă o să ajungă

multe-s cărările...

de vă va fi dor

sau prin codrii de-apus

boncăluit stingher de cerb

s-ar auzi

opriţi-vă o clipă

şi striviţi între degete

frunza de arin

poposită pe umărul vostru