Hai să dăm mână cu mână

[Ionel Mony Constantin]

Hai să dăm mână cu mână
Am să vă povestesc evenimentele din acel an nu atât cum s-au petrecut ele în realitate la Odobeşti, cât în felul în care ne-ar fi plăcut nouă să se petreacă. Adică mie şi grupului nostru de prieteni şi colegi, născuţi şi crescuţi pe malul Milcovului, pentru că dintotdeauna aceasta simbolizase Unirea.
În 1959 atunci când se împlineau 100 de ani de la Unirea cea Mică, s-a întâmplat să fie la noi o iarnă geroasă, cum nu mai fusese de multă vreme, încât până şi apa râulului aşa puţină cum era îngheţase bocnă. De când ruşii părăsiseră România la sfârşitul verii anului trecut şi noi elevii de pe ambele maluri ale gârlei veneam la ore mai cu sârg şi curioşi să învăţăm de la Buculei profesorul şi dirigintele nostru iubit o altfel de istorie a României alta decât cea mincinoasă scrisă în 1956 de către ”academicianul” comunist Mihail Roller.
Se apropia ziua de 24 Ianuarie şi mai marii învăţământului de la Bucureşti hotârâseră ca în şcoli să se sărbătorească cu fast centenarul în cadrul unor serbări prin care tinerele vlăstare ale socialismului să aniverseze zorile epocii care ni se deschidea în faţă.
Şi astfel am hotărât în ajunul zilei aniversare, ca toţi elevii clasei a-XI-a să ne strângem pe podul de peste râu fluturând tricolorul şi să cîntăm HORA UNIRII.
Noi cei mai vechi eram cunoscuţi pentru antecedente de acest fel, mai cântasem şi altă dată Marseillaise şi am fost prezenţi cu toţi în frunte cu dirigul, dar de data aceasta nimeni nu ne-a mai reproşat nimic.
Din ianuarie la orele de diriginţie şi de muzică începuseră să se facă tacit repetiţii cu altfel de programe patriotice care nici prin gând nu ne trecea nouă că le vom putea prezenta în public vreodată.
Foarte curînd, spre marea suferinţă a tovarăşei Chicoş, a dispărut din holul Liceului şi tabloul Tătucului Stalin care a fost înlocuit cu altul color care îl reprezenta pe Al. I. CUZA - Domnitorul Unirii.
Acesta ni se părea că priveşte mirat spre portretul noului tovarăş aşezat alături de el şi care credeau unii dintre profesori mai vechi că va trebui să fie şi el iubit de acum înainte de toţi copii din şcoală. Tovarăşul acesta avea un nume mai complicat, Gheorghe Gheorghiu Dej. şi după cum auziserăm noi era tot un tătuc de conivenţă adică pus aşa de vrăjeală cum ne-a explicat zâmbind din vârful buzelor dom’ Ciofu, când l-am întrebat ce înseamnă,cuvântul.
Joi la sfârşitul orelor s-a anunţat de la secretariat pentru sâmbătă ora 16 că la ŞCOALA ISRAELITĂ, care era mai încăpătoare, comitetele de părinţii reunite sunt invitate la serbarea dedicată Unirii. Se făcuse deja repetiţia finală şi toţi elevii corişti- necorişti cântam cu entuziasm în clase şi pe holuri Hora…şi “Pe al nostru steag ...“
După ore dom’Ciofu, organizase un cenaclu de circumstanţă şi Moş Ion Roată deputatul de Câmpuri, a fost repus rapid în drepturi iar povestirea lui Creangă se repetase sârguincios seară de seară. La Odobeşti părinţii, autorităţile locale şi elevii erau prezenţi deja in corpore şi sala principală era plină “cu vârf. ”
Pe scena improvizată ad-hoc a luat cuvântul “veteranul” nostru Domn’ Popa şi noul director în funcţie Ion Roşu, iar un tovarăş venit de la raion s-a dat şi el în stambă citind bâlbâit o foaie gata pregătită.
Apoi lucrurile au intrat în normal, şi elevii au recitat poeziile şi cântecele patriotice pe care le ştiam cu toţii încă din şcoala generală.
Marea surpriză a reprezentat-o domn’ Ciofu care a primit aplauze la scenă deschisă mai ales după ce apăruse în mod surprinzător, în rolul hâtrului deputat al lui Creangă, Moş Ion Roată.
Atunci tovarăşul Florică activistul şi dirijorul nostru de ocazie a prins momentul, a ridicat bagheta şi s-a adresat publicului:
-Tovarăşi încheiem spectacolul nostru omagial dedicat Unirii cu o melodie pe care de 1oo de ani o purtăm cu toţii în suflete.
Astăzi putem cânta împreună, liberi,tineri şi bătrâni, părinţi şi copii, HORA UNIRII.
Pe atunci oraşul nu avea încă temporar lumină electrică . Era aproape ora 17, se întunecase binişor şi de la Primărie au fost aduse petromaxe.
Şcoala s-a luminat anemic şi tovarăşul Florică a dat tonul bătând cu arcuşul în vioară:
-Haideţi tovarăşi, să cântăm cu toţii, a exclamat el adresându-se celor prezenţi:
-Hai să dăm mână cu mână…
A ridicat arcuşul, dar sala a rămas mută.
Singur tovarăşul Georgică care avea păcate mai vechi faţă de odobeşteni a aplaudat intr-o doară ca să-şi facă datoria de primar.
Oamenii s-au foit nedumeriţi iar o parte din public a început să plece.
Aunci am auzit la două scaune de mine, o voce subţirică de băieţel. M-am întors să văd cine este şi l-am recunoscut pe Gogulică, fiul unui lăutar din cartierul latin.
A ascultat atent ce i -a spus acesta la ureche, a ridicat o mână în sus şi a întrebat cu navitate:
-Băi nea Florică, tata crede, că dacă nu cântă nimeni, e mai bine aşa!

[Vasilisia Lazăr]

Emoționant! Am trăit fiecare moment. Mulțumim mult, domnule profesor!