REGĂSIRE (fragmet)-2-

[Exemplu de Titlu]

În dimineața aceea se trezise mai târziu ca de obicei. Fetele din secția ei intraseră în concediu. Era sfârșit de sezon și socotise că era soluția ideală. Așa avea și ea două săptămâni liniștite. Apoi, era necesar și o revizuire a planurilor. De ceva timp încerca să discute cu Tudor, partenerul ei de afaceri despre asta dar el găsea mereu motive pentru amânarea concluziilor. Iar ea Mara, simțea că trecuseră de ceasul al treisprezecelea. Deja, erau în a doua lună când cifrele erau pe minus. Nu mai credea deloc în promisiunile italienilor. De peste un an aruncau doar vorbe în vânt.
Își pieptăna părul cu indiferență preocupată de ce va face în orele care urmau. Ceva, din oglinda care îi reflecta chipul, o împietrise cu mâna ridicată. Privea imaginea de dincolo și nu recunoștea persoana. Categoric acolo nu era reflecția ei. Și nu pârâiașele adânci de pe frunte sau din colțul ochilor, nici culoarea trenă a obrazului și nici măcar zăpada ce se depusese într-un strat destul de considerabil la rădăcina firelor de păr îi erau necunoscute. Ochii, ochii îi erau străini. Păreau de sticlă. De sticlă mată ce nu te lăsa să pătrunzi dincolo. Și erau reci, atât de reci încât privindu-i simții că îi îngheață sângele.
Trecuse de 40 de ani.
Avusese visuri. Atât de multe visuri. Ele se risipiseră rând pe rând, undeva în negura timpului.
- Visurile sunt povești pentru romane și filme, nu au ce căuta în viața de zi cu zi. îi spunea fostul ei soț. Chiar și în ziua în care l-a anunțat că pleacă, că nu mai dorește să rămână într-o căsnicie scrisă pe o bucată de hârtie i-a repetat asta.
Dar ea a crezut în visuri. Pentru ele a învățat, a muncit, a făcut compromisuri.
Ar trebui să fie o femeie cel puțin mulțumită, dacă fericită era un cuvânt prea pretențios.
Chiar dacă eșuase lamentabil în căsnicia sa, în toți acești ani construise ceva: din munca ei avea niște valori materiale, o carieră, care deși nu era pe valul ce și-l dorise, nu era de neglijat. Și mai mult decât orice, avea cei doi copiii minunați. Avea certitudinea, fără a fi cioara care își laudă puii, că erau pe drumul bun al vieții și nu îl vor abandona.
Ar trebui să fie o femeie mulțumită. Dar ea...
Ochii ce o priveau din oglindă nu erau ai ei. Acolo nu se mai vedea nici o luminiță, nici o dorință, nici o speranță.
Victor avea dreptate? Își uitase visurile?
Nu, nu le uitase. Le închisese rând pe rând în cămăruțe sperând într-un timp în care va revii la ele. Doar că, fiecare clipă care sosea nu era singură, aducea cu sine alte și alte priorități. A sfârșit să zăvorască ușile și să ascundă cheile.
Toți cei care o înconjurau aveau nevoie de ea: soțul, copiii, mama, frații, vecinii, prietenii și neprietenii, Tudor, italienii cu care făcea afaceri, fetele din secție, partidul, țara... doar ea nu avea nevoie de ea. Vorbă mamei ei:” Mara poate. Se descurcă ea.”
Victor...
De câteva luni bune bărbatul acesta intrase în universul ei. Îi scotocea prin suflet și bătea la ușile zăvorâte. O durea plimbarea lui pe acolo, dar atunci când nu o făcea, alerga ea în căutarea lui, îi deschidea larg porțile și îl ademenea.
Așa făcuse și în ziua aceea. Aflase dintr-o întâmplare că este ziua lui. Își aminti că-i mărturisise că niciodată, nimeni nu îi sărbătorise ziua de naștere. Ea îi văzuse atunci rana din suflet, care deși fusese oblojită lăsase cicatrici adânci.
Avusese doar câteva ore la dispoziție să îi găsească cadoul potrivit. Știa însă exact ce trebuie să fie. Doar tortul care trebuia să îi întregească darul nu a putut să-l facă singură, timpul o presa. Pe ultima sută de metri a ales un tort minuscul de la una din cofetăriile din oraș care deja erau la ora închiderii.
Ea, care uitase să se mai roage, a făcut-o acum în gând, dorind să-l găsească acasă.
Tocmai ajunsese în fața apartamentului lui și se pregătea să sune, când s-a deschis ușa în fața ei:
- Mara, ce faci aici?! Tocmai ieșeam.
- Ai putea să rămâi un minut? Am nevoie urgentă de un sfat. i-a răspuns agitată, speriată că planul ei nu va da roade.
Victor i-a simțit spaima, nu îi cunoștea motivele și nu și-a putut lăsa prietena de izbeliște chiar dacă îi strica seara.
- Hai, liniștește-te. Nu o fi dracul atât de negru. Intră. Nici la mine nu arde. Pot întârzia.
- Poți să îmi faci și un ceai sau o cafea? îl întrebă trecând pe lângă el, dorind așa să îl rețină în bucătărie iar ea să aibă timp să-și aranjeze cadoul pe masă.
A făcut doar un pas. Imaginea din fața lui nu părea reală. Făcuse doar un ceai, nu își amintea să se fi întâmplat ceva în timpul acesta, nu simțea nicio durere, deci era încă acolo, în casa lui, nu se plimba prin alt timp și spațiu.
Își plimba privirea de la mica masă împodobită regește la femeia a căror ochi luceau în camera semi întunecoasă și nu era capabil să articuleze un cuvânt. Respirația i se accelerase. Obrajii i se înroșiseră. Ochii i se umeziseră.
De undeva, de lângă el, un glas asemeni unui acord dulce de vioară îi șopti:
- La mulți ani, domnul meu!
Au trecut clipe bune până să își revină din uimire, să se poată mișca și să rostească câteva cuvinte.
- Doamne, nu am avut niciodată un tort de ziua mea și cu atât mai puțin lumânări. Mi-ai făcut o mare bucurie Mara. Cum aș putea să îți mulțumesc?
- Aici nu e vorba de mulțumiri. Dacă te-ai vedea... Plăcerea e de partea mea. Tu trebuie doar să desfaci pachetul acela.
Victor s-a apropiat de masă țopăind de bucurie, a suflat lumânarea și a îmbrățișat-o cu atâta căldură. Ba chiar i-a sărutat obrajii și a învârtit-o de câteva ori în aer.
- Punem pariu că știu ce e în pachet? Punem pariu?
- Mă îndoiesc. Sper să îți placă.
- Îți spun, îți spun! striga fericit asemeni unui copil care știa că în fața lui avea jucăria preferată dar nu îndrăznea s-o atingă. Și-o dorea atât de mult, încât credea că atingerea ei o va transforma într-un firicel de praf ce vântul îl va spulbera cu ușurință.
- Am vrut azi să îmi fac un cadou. Fac asta în fiecare an. Merg cu mine însumi și îmi cumpăr un cadou. Am intrat în galeria aceea, mi-am ales uleiurile și când să le plătesc m-am oprit. Cineva parcă îmi șoptea că nu trebuie să fac asta, că uleiurile alea mă așteaptă. Tipul de-acolo m-a privit ciudat când i-am spus că renunț, deși aproape că era gata cu împachetatul. Apoi am intrat în librărie. De ceva timp am văzut în vitrină un album de muzică pe care mi-l doream. Și din nou am ieșit de acolo fără album. Aici, se află unul din aceste două lucruri. Cred că albumul. Îmi amintesc că ți-am vorbit de el zilele trecute.
- La ce oră a fost asta?
- În jur de zece, zece jumătate.
- Eu le-am cumpărat abia de vreo două ore. Credeam că doar eu am ”vocile mele”. Deschide. Încep să nu mai fiu sigură de ce se află în pachetul ăla.
- Mara, Mara, ești o minune! Uleiurile mele, uleiurile ce eu le-am ales... O, nu, asta e prea mult. Bethoveen! Albumul!... Cum se poate așa ceva, cum se poate așa ceva?
Și din nou îmbrățișări, și din nou sărutări, și din nou învârteli.
- Poate suntem suflete pereche. Sau într-o altă viață eu am fost tu și tu ai fost eu... Sau poate știu să ascult și dincolo de cuvinte.

Victor... Îi intrase în suflet, o durea plimbarea lui pe acolo, dar cu cât durerea era mai mare cu atât și-o dorea mai mult.
Și s-a lipit de el. Asemeni unui scai.
Își începea ziua cu scurtul telefon de la ora șapte, după câteva ore, cu un pretext sau altul îl suna din nou, iar seara, trebuia neapărat să îi spună” Noapte bună!”
El îi răspundea de fiecare dată ca și cum își petrecea orele așteptându-i telefoanele, o asculta cu îngăduință, iar uneori o lua în” evadările din lumea asta nebună”. Îi arăta locuri pe care ea nu visase că există, îi vorbea de flori, ciuperci și stele, o învăța să respire ca să nu obosească urcând pe coclauri, îi încărca brațele de cărți și ascultau împreună ore în șir muzică așa cum își dorise întotdeauna. Și ca și cum astea nu ar fi fost îndeajuns, îi citea gândurile înainte ca ea să le rostească.
În dimineața aceea o trezise câteva raze de soare care își găsise loc de joacă în dormitorul ei. Le urmărea jocul și își dorea să devină și ea o rază de soare. Acolo, în târnațul copilăriei ei reușise de atâtea ori să se prindă în jocul lor. Ele o primeau voioase, iar pentru ea era cel mai frumos joc posibil. Chiar și după ce aflase povestea sticletelui tot își dorea să fie o rază de soare sau să zboare spre el.
Una din raze poposise pe obrazul ei, obosită de atâta alergătură. Stătea acolo parcă așteptând ca Mara să îi vorbească. Iar Mara îi vorbi:
- Sunt îndrăgostită. Așa cum nu am fost niciodată.
Mai târziu, când s-a făcut șapte și i-a auzit vocea, în loc de” Bună dimineața” s-a auzit zicând:
- Nu ai o cafea în plus?
Iar el i-a răspuns simplu:
- În fiecare dimineață fac o cafea pentru tine. Te așteaptă.
După nici zece minute sorbea din cana ei licoarea fierbinte și neagră (în decursul timpului, primise o cană cu semnul zodiacal, iar ea o lăsase acolo” s-o am aici când poposesc pe la tine”) și se pregătea să-i dezvăluie mărturisirea făcută unei raze de soare, devreme, când soarele abia își deschisese ochii:
Dar el i-o luă înainte:
- Să nu te îndrăgostești de mine.
Ea l-a privit doar, părea chiar amuzată și în timp ce fiecare por din ea striga:” Dar sunt deja îndrăgostită de tine! Am venit acum aici tocmai să îți mărturisesc asta.” i-a șoptit cu un glas vesel:
- Cum aș putea? Cum aș putea?

Victor... Îi intrase în suflet, o durea plimbarea lui pe acolo, dar cu cât durerea era mai mare cu atât și-o dorea mai mult.
Acum el era departe, la câteva sute de kilometri, nici măcar nu putea să îi audă vocea în fiecare dimineață, pentru că plecase în Deltă, la pescuit, ea intrase în concediu și nu găsea cu ce să-și ocupe timpul, ba mai mult, stătea în fața oglinzii care îi arăta niște ochi pe care nu îi cunoștea și pe care nu îi voia ai ei.
Vocile se înmulțiseră în capul ei și se certau între ele. Una, mai puternică decât toate, îi citea din cartea lui Osho pilda papagalului:
” Un om, un om măreț, un luptător pentru libertate, călătorea în munți. A stat într-un caravanserai pe timp de noapte. Era uimit că un frumos papagal, într-o colivie aurită, repeta încontinuu:
- Libertate! Libertate!
Omul s-a gândit:
- Am văzut mulți papagali și am crezut că trebuie să vrea să fie liberi din acele cuști, dar nu am văzut un papagal a cărui zi, de dimineața până seara, este petrecută strigând după libertate.
În mijlocul nopții s-a sculat și a deschis ușa cuștii.
- Acum ieși afară.
Dar a fost foarte uimit că papagalul se agăța de barele coliviei. I-a spus din nou:
- Ai uitat de libertate? Ieși afară. Ușa este deschisă și stăpânul doarme dus; nimeni nu va știi. Doar zboară spre cer; tot cerul e al tău.
Dar papagalul se agăța din răsputeri, așa de tare, încât omul a spus:
- Care este problema? Ești nebun?
A încercat să ia papagalul cu propriile mâini, dar papagalul a început să îl muște, dar în același timp striga:
- Libertate! Libertate!
Văile răsunau în noapte. Omul era de asemenea încăpățânat, era un luptător pentru libertate, așa că l-a tras din cușcă și l-a aruncat spre cer; și a fost foarte satisfăcut, deși mâna îi era rănită. S-a culcat.
A doua zi dimineața, când omul s-a trezit, a auzit papagalul strigând:
- Libertate! Libertate!
A crezut că papagalul stă într-un copac sau pe o stâncă, dar când a ieșit, papagalul era în colivie, cu ușa deschisă.”
Și-a scris demisia fără nici un tremur al mâini.
Nu avea un plan pentru viitor, dar simțea că fără a încheia capitolul prezent din viața ei nu va putea fi altceva.
Ușa coliviei ei era deschisă, iar dincolo se revărsa întreaga lume.
Secretara o întâmpină cu un zâmbet larg.
- Așa de dimineață la noi? Înseamnă că aseară ați încărcat tirul iar secția a intrat în concediu.
- Ai dreptate, Elena. Era timpul. Trebuia să terminăm înainte cu o săptămână... Este liber? întrebă îndreptându-și privirea spre ușa capitonată.
- Puteți intra. Vreți o cafea?
- Am refuzat vreodată?
Gestul ei îl surprinse. Aștepta din partea ei planuri de schimbări radicale. Aștepta să îi reproșeze slaba implicarea în afacerea ce o aveau împreună, aștepta de la ea o izbucnire violentă, aștepta orice. Să dorească să plece și încă în condițiile care le așternuse pe hârtie nu și-ar fi putut închipui vreodată. În fond, secția aceea era creația ei. Erau zece ani în care nu a numărat orele fie că era zi sau noapte. Iar acum...
Soneria telefonului întrerupse momentul de tăcere ce se așternuse între ei.
- Singura care ar putea să îți dea informaţiile necesare se afla în fața mea. Tocmai mi-a spus că mă va părăsi... Mă întreb dacă ar mai dori să se implice... Da, despre ea e vorba... Sincer, nu știu... acum am fost pus și eu în fața acestei decizii... Puțin probabil că va dori să-mi dea o altă explicație în afara celor câteva rânduri protocolare puse pe hârtie... Bine, am s-o întreb.
- E Moldovan. Vrea niște informații. Vorbești cu el?
- De ce nu?
- Atunci pun pe speaker.
Explicațiile curgeau fără întrerupere. Ca și cum își susținea lucrarea de diplomă. S-a oprit să-și tragă sufletul apoi a continuat:
- Înroșim telefonul și tot nu pot să vă pot transmite toate informațiile de care aveți nevoie. Apoi, acolo aveți nevoie de un specialist ca să reușiți. Ăsta vă lipsește. Ce facem acum este pierdere de timp pentru amândoi.
- Ai dreptate! i se spuse de la capătul celălalt de fir. Dar cine să fie specialistul ăla? Unde îl găsesc?
- Aș putea fi eu.
- Tu?! întrebaseră cei doi bărbaţii într-un glas.
- Da, eu!
- Dar tu... tocmai ți-ai dat demisia de aici. Credeam că ai deja alte planuri...
- Nu am nici un plan. Trebuie doar să fac o schimbare. Încep cu spaţiul în care mă mișc.
- Eu aș fi încântat să vii aici. Te aștept mâine să stabilim detaliile... Anunță-mă dacă te răzgândești. Timpul mă presează și trebuie să găsesc urgent o soluție.
- Voi fi mâine la dv.
Cei doi au pus receptoarele în furcă în același timp.
Tudor o privea mirat.
- Știu că nu poți înţelege, dar trebuie să fac asta. Mi-o datorez. Nu are nici o legătură cu tine, cu firma asta, cu oamenii cu care am lucrat aici. Are legătură doar cu mine.
- Mă străduiesc să înţeleg. Ştiu că propunerea asta este o provocare pentru tine şi că te va prinde ca o mănuşă. Mă întreb totuşi... Știi unde vrei să pleci?
- Optzeci de km de casă. Nu prea departe, dar nici suficient de aproape ca să îmi permit să fac drumul ăsta în fiecare zi... Caut un nou spaţiu pentru mine. Un spaţiu unde să mă regăsesc, să pot salva dacă se mai poate ceva, din mine... Telefonul acela a fost trimis de un Dumnezeu. Aşa că te rog, încercă să înțelegi. Cine ştie, poate într-o zi mă voi întoarce.
- Nu te pot ţine lângă mine cu forţa. Dacă nu azi, mâine tot vei pleca. Ce rost are să mă opun? Ca prieten însa, te mai întreb o dată, ştii unde pleci? Ai timp să te mai răzgândeşti... Ia-ţi câteva zile de concediu, şi dacă asta va fi decizia ta finală...
- Am vrut să plec înainte de telefonul ăla. Nu are nicio legătură.
A privit-o zâmbind, cu un zâmbet trist. Pierdea un om de bază în firma, un bun partener de afaceri, dar mai mult decât atât, se îndepărta, cu optzeci de kilometrii de un prieten bun, care nu l-a dezamăgit niciodată. Ştia că îi va rămâne acelaşi prieten, dar distanța îşi va spune cuvântul într-un fel sau altul. Îi vedea însa ochii care deveniseră atât de cenuşii în ultima vreme.

[Sofia Sincă]

Vise, împlini şi neîmpliniri. Viaţa este complicată. Este foarte bine să te ghidezi după dorinţe, instincte dar s-ar putea să nu-ţi găseşti locul. Stabilitate fără compromisuri nu există.

Personajul tău, Mara este o fiinţă complexă, inteligentă şi ca orice astfel de caractere nu se mulţumeşte cu puţin, este capabilă să renunţe la ceea ce-i este drag pentru altceva mai înălţător, ca apoi dezamăgirile s-o răpună, să regrete ce a părăsit şi să caute să-şi pună sufletul în ordine, în primul rând. Apoi împlinirea profesională. Un nou început vindecă.

Bine scris textul, cu simţ literar, atentă la detalii şi forma prozei.

Citesc cu multă plăcere ceea ce scrii, Helen.

Sofy

[Mihaela Suciu]

O poveste frumoasă, am recitit acest fragment, sper să postezi mai des să văd şi continuarea.

"Iar el i-a răspuns simplu:
- În fiecare dimineață fac o cafea pentru tine. Te așteaptă."  Unde naiba e fericita asta?:)

[Corina Militaru]

Imi place Mara. Eu as spune ca secretul vietii este sa nu te tradezi pe tine insuti. Asta cred ca incearca si Mara. Astept cu nerabdare sa vad daca reuseste pentru ca stiu ca este un drum foarte greu.

Cu prietenie,

[Vasilisia Lazăr]

Place. 
Am dus textul în Bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Ion Lazăr da Coza]

Și din nou îmbrățișări și din nou sărutări și din nou învârteli. > Și din nou îmbrățișări, și din nou sărutări, și din nou învârteli. (Pe principiu: Am şi casă, şi masă, şi curte, şi piscină... Piscină n-am! :) )

nici o > nicio

nici un > niciun

a fost trimis de un D-zeu - sunt de părere că trebuia scris pur şi simplu: dumnezeu

Plus câteva greşeli de tastare. (Nu multe!)

Ai mână de prozatoare.

da Coza