Vitraliu (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Nebun am fost

şi-am spart,

din catedrala păgână,

vitraliul ce te reprezenta.

Printre cioburi ţi-am găsit ochii

şi am privit lumea cu ei –

chiar există atâta culoare?

Prin ciobul-zâmbet

am salutat cocorii întorcându-se

în primăveri ce le credeam de mult uscate.

Braţele ţi-erau pline de cântece noi.

Prin sâni i-am văzut

pe toţi bărbaţii care ţi i-au mângâiat

şi ţi i-au dorit

(Eu eram mult mai aproape decât aş fi crezut

şi excelam prin perspectivă!).

Coapsele – un Stradivarius pe care

aluneca, divin, un arcuş del Gesù.

Genunchii tremurau de parcă te duceai la prima întâlnire

– Încă erai fecioară –

Gleznele, subţiri, le-am pierdut

în molozul din aripi de îngeri.

Nebun am fost...

Prin părul negru

am vrut să privesc o eclipsă

consemnată în oracole,

dar mi-am văzut sufletul,

îngenuncheat în catedrala păgână,

iubind.

[Vasilisia Lazăr]

Da, Gabi, sunt mai multe poeme, în special din ultimul volum antum al lui Ion, care sunt cunoscute mai puțin. Dar și din cele postum, publicate de mine. O să le postez, pe rând... Mulțumesc!

[Mihai Katin]

un  vitraliu  al   iubirii  profunde pana  la  trecerea  fiintei  in  marturia ei divina ,este  o  catedrala  in care  poemul  isi  are lumina  lui si  trebuie  din cand  in cand  regasita  pentru   a picura  in suflet...

[gabriel cristea]

Cred că este una dintre cele mai remarcabile poezii de dragoste scrise de Ion! Nu o  citisem...