Spre rai mă-ndrept

[Monica Pester]

Se-adună norii și din cerul meu

Încep să cadă vise, rând pe rând

În turn de piatră va fi cel mai greu

Când îngerul mă va vedea plângând

Nopțile-mi sunt încă amfiteatru

Umbra se alipește de-ntuneric

Dar viața asta nu  e loc de teatru

Rămân în spațiul tristului eteric

De-aici până în rai mai e un pas

Când foaia de hârtie va fi albă

Voi ști că o secunda mi-a rămas

Să-mi lege amintirile în salbă

Și-așa îmi voi începe  depărtarea

Sperând în mila  anilor din vis

Cu cât va fi mai lungă așteptarea

Mai multe gânduri vor fi de ucis.

[Gabriela Raucă]

„Cu cât va fi mai lungă așteptarea

Mai multe gânduri vor fi de ucis.”

M-au impresionat versurile tale, Monica, m-au făcut să mă gândesc adânc la ceea ce va urma, cât va mai urma și unde vom ajunge. Avem atâtea de scris pe ultima filă a vieții, încât nu vom ști cu ce ar trebui să începem. Tu vorbești de Rai și îmi place optimismul tău, dar poezia ta dă de gândit. Am citit cu plăcere! Admirație!