spre alte zări

[Stanescu Valentin]

frunză galbenă frunză tristă

ce coboară spre lut uscat

of! lacrimă într-o batistă

de ce-ai venit de ce-ai plecat?

 

spre alte zări îţi treci culoarea

în alte mantii te îmbraci

de ce te prinde resemnarea

acum când mă priveşti si taci?

 

eram voinic tu erai verde

şi eu cobor cu paşii mici

spre clipa-n care ne vom pierde

ce să-ţi mai spun ce să-mi mai zici?

 

n-am ce să-ţi spun n-ai ce să-mi zici...

[Vasilisia Lazăr]

Mai scriam undeva... Oare de ce nu există un buton și pentru aprecierea comentariilor? Dacă ar ține de mine, acum l-aș pune.

[Stanescu Valentin]

Vă mulţumesc tuturor pentru trecerea prin trupul poeziei mele şi pentru gândurile sincere care au răsărit din clipele citirii versurilor de începător...

 

Fiecare poezie are la baza o proză. De aici, gândul m-a dus la PROEZIE. Treceam pe aleea din păduricea grădinii mele printre copaci şi pomi roditori. Dintr-un nuc, relativ tânăr, plantat în urmă cu vreo zece ani care avea podoaba coronară încă verde, s-a desprins o frunză galbenă total, incredibil de galbenă. A picat la un metru în faţa mea. M-am oprit brusc, la fel cum şi ea s-a oprit brusc în covorul uscat al ierbii. O priveam uimit. Mă privea în tăcere. Ea era un om. Eu eram o frunză. În amândoi era tristeţe...

In următorul secol de secunde mi-am zis:

                     frunză galbenă frunză tristă

                     ce cobori spre lutul uscat

                    de ce-ai venit de ce-ai plecat?

Ochii mi s-au umezit în tăcere: of! lacrimă într-o batistă. M-am aplecat şi lacrimile mi s-au scurs peste galbenul ei. Nu ştiu cât am stat aşa... Bunul meu prieten Caisă, câinele cel mare al curţii noastre, s-a apropiat cu paşi din ce în ce mai rari şi m-a privit cu ochii lui mari întrebători. Ce să-i fi spus? Am ridicat frunza ca pe o pasăre în agonie şi am simulat zborul ei spre eternitate. Cerul limpede şi blând şi-a întins braţele şi mi-a cuprins palmele galbene cu albastrul lui. Gândul meu cu împletite unde a învăluit frunza uimitor de galbenă căreia i-am zis:

                              spre alte zări îţi treci culoarea

                              în alte mantii te îmbraci

Parcă o vedeam trecând de la muguraş la verde crud legănat de vânturile umede ale dimineţilor, la verdele intens al zilelor însorite de vară în care primea darul fotonilor, al aerului încărcat de carbon şi îşi clădea forma clorofiliană desăvăşită. Trecerea s-a sfârşit atunci când am întrebat-o:

                              de ce te prinde resemnarea

                              acum când mă priveşti si taci?

Am plecat spre casă ţinând-o la piept cu ambele mâini. Paşii îmi erau din ce în ce mai mici şi starea grea a momentului acceptării realităţii m-a condus la masa de lucru şi am aşezat pe o coală albă de hârtie această trăire tristă:

                               eram voinic tu erai verde

                                               şi eu cobor cu paşii mici

                                                            spre clipa-n care ne vom pierde

                                                                        ce să-ţi mai spun ce să-mi mai zici?

 

Restul a fost tăcere, tăcere, tăcere!

[Grig Salvan]

Vine o vreme când totul coboară spre marea pierdere, spre marea destrămare. Vine o vreme când totul s-a scris, totul s-a spus și mai rămâne din noi doar tăcerea. Copleșitor final:

„ce să-ți mai spun ce să-mi mai zici?

n-am ce să-ți spun n-ai ce să-mi zici...”

[Vasilisia Lazăr]

Bine ați revenit, domnule Stănescu, sper că sunteți bine!

[Nuta Craciun]

Un joc destul de simplu dar plăcut de cuvinte  care alternează stări nostalgice.  

[bolache alexandru]

Vine o clipă când totul se duce de râpă și atunci lacrima din batistă te întreabă parcă de ce ai venit, de ce au plecat?

[Mioara Manoilă]

"eram voinic tu erai verde

și eu cobor cu pașii mici

spre clipa-n care ne vom pierde

ce să-ți mai spun, ce să-mi mai zici?

Am ales acest catren pentru că în opinia mea reprezintă trecerea timpului față de care nu putem spune nimic. Am citit cu plăcere!